Cum l-am cunoscut pe „Șefu”

A fost un om care a facut pentru mine mai mult decat a facut tata. Mi-a dat ocazia sa fac o meserie pe care nu stiam ca o caut si care-mi va defini toata viata. Domnul Valentin Paunescu, cel mai mare dintre fratii Paunescu, patronul si creatorul ziarului Curierul national, un om care a reusit in anii zbuciumati 90 sa stranga in jurul lui o echipa eterogena care s-a comportat timp de mai bine de un deceniu ca o familie. Ne-am intalnit aseara ca sa ne amintim ca au trecut 5 ani de cand el nu mai este, cinci ani de cand ne-am imprastiat care pe unde am apucat.

Desi fiecare lucreaza acum pentru alt „mogul”, niciunul (cu cateva exceptii) n-a zis pas la ideea unei seri pentru Valentin, si nici la provocarea de a pune pe hartie cateva randuri despre cum ne-a marcat Sefu’ vietile. Asa s-a nascut un soi de ziar omagial, ce va fi distribuit gratuit, nu stiu cum si unde, pentru ca pana la urma nu contine stiri de importanta nationala, ci doar o mica parte din povestea Curierului, asa cum a fost ea traita de o mana de oameni pe vremea cand presa insemna senzatia aia de sete si foame care te mana din stomac in cautarea dreptatii si adevarului. O naivitate, nimeni nu mai face asta acum, si toti ne amintim de ea ca de anii adolescentei. Cu cosuri, dar cu capul plin de fluturi.

Citind azi dimineata ziarul omagial pentru Sefu’ l-am mai descoperit o data pe omul care mi-a marcat viata, prin ochii celorlalti. Am aflat ca asa cum imi spunea mie ca sunt speciala, le spunea si celorlalti, ca pentru el toti eram speciali pentru ca nici el nu era pentru noi doar patronul, ci si capul familiei. Suna pretios, stiu, dar credeti-ma ca asa a fost. Nicaieri in alte parti in care am mai lucrat de atunci nu am simtit aceeasi atingere, n-am mai trait aceeasi atmosfera.

Va redau mai jos povestea mea despre Șefu’, dar va asigur ca ar merita sa le cititi pe toate ca sa va faceti o parere.

Aveam 24 de ani şi habar n-aveam ce vreau să fac în viaţă. Alesesem Facultatea de Filosofie, mai degrabă dintr-un capriciu adolescentin întârziat, decât dintr-o chemare. După doi ani de Platon si Aristotel mi-am dat seama ca nimic din ce învăţam acolo n-avea vreo legătură cu job-ul pe care-l aveam la un institut de cercetare din Bucureşti. Într-o seară s-a trezit simţul critic din mine şi m-am apucat să scriu ce vedeam că se petrece la acel institut: încercările directorilor de a cosmetiza activitatea tipic românească a nevestelor de ştabi angajate acolo, dându-i poleială europeană.

Articolul, fără modestie destul de bine structurat pentru o primă încercare publicistică, a ajuns pe masa domnului Păunescu şi aşa am ajuns şi eu la ceea ce s-ar fi vrut un interviu de angajare. M-am prezentat în nişte pantaloni scurţi galbeni şi un tricou banal, o ţinută mai degrabă de plajă decât de angajat serios. Domnul Păunescu m-a măsurat cu o privire calmă – pesemne că în spatele aerului său sigur şi aparent blazat s-o fi trezit vreo nedumerire vis-à-vis de apariţia aia galbenă ciudată din biroul lui, dar n-a trădat nimic – şi m-a întrebat câţi ani am. Cred că sensul întrebării era legat de faptul că apariţia mea trăda că n-am nici cea mai vagă idée despre cum se vine la un interviu de angajare şi probabil asta era scuzabil numai dacă  aş fi avut vreo 17 ani. Expresia lui nu s-a schimat nici când a auzit că am 24. “Eşti de-o seamă cu fata mea!”, a constatat el sec. Discuţia a continuat pe acelaşi ton firesc, cu voce joasă, aşa cum vorbea Şefu` mereu. Mi-a spus că i-a plăcut ce am scris şi că vrea să mai scriu, mi-a dat un salariu destul de măricel faţă de ce aveam eu atunci la institut şi gata, m-a angajat. Eram în al nouălea cer, deşi nici atunci n-aveam habar ce urma să fac. Nu urmăream ştirile, nu mă preocupa cine e primar, preşedinte sau nu ştiu ce ministru, deci teoretic n-aveam niciun pic de stofă de ziarist, cam ca majoritatea tinerilor care se prezintă azi prin redacţii şi nu ştiu de capul lor.

Un ziar cu suflet şi “mijloace fixe”

În vara lui 1994 Curierul Naţional era unul dintre ziarele “quality”, cum le place cotidianelor să se numească acum. Redactor şef era Marius Petreanu, iar printre greii redacţiei se numărau: Adrian Vasilescu,  Ralu Filip, Răzvan Bărbulescu, Eugen Ovidiu Chirovici, Cristina Oroveanu. Cu ea am dat ochii prima dată când am ajuns în redacţie . Căuta un reporter pentru secţia Externe. N-a fost să ajung la Externe, pentru că înclinaţiile mele erau mai degrabă sociale (nu ştiu cine mi le descoperise, că eu sigur nu), aşa că am ajuns la Social unde, fără îndoială, cele care au avut un rol esenţial în formarea mea ca ziarist au fost trei doamne cărora le voi purta mereu recunoştinţă: Reghina Vârvici, Mioara Iordache şi, ulterior, Cristina Teodorescu.

Evoluţia mea în presă a fost trasată de aceşti oameni strânşi la un loc de domnul Păunescu. Dacă am reuşit să-mi fac un nume în cei 15 ani care au urmat asta s-a datorat într-o mică măsură înclinaţiilor mele literare şi în rest oportunităţilor pe care ziarul şi oamenii lui mi le-au pus in drum. Faptul că Şefu` a început în scurtă vreme să mă privească ca pe copilul lui teribil, că mă încuraja să scriu critic şi că la un moment dat i-am depăşit chiar şi lui aşteptările, faptul că prin articolele mele am contribuit un pic la renumele ziarului, am ajutat câţiva oameni să-şi rezolve problemele pe care le aveau cu statul şi am câştigat şi ceva premii pentru asta, toate au făcut să pălească alte neajunsuri care în anii `90 erau la ordinea zilei în presă.

Ziarele supravieţuiau cu greu dacă nu aveau publicitate de la stat, iar salariile se plateau cu întârziere din cauza încasărilor sporadice. În câţiva ani aveau să apară puzderie de ziare, cam în fiecare campanie electorală exploda piaţa media cu oferte atractive pentru ziarişti. Când am primit şi eu o astfel de ofertă, Şefu` m-a întors din drum cu expresia: “tu faci parte din mijloacele fixe ale acestui ziar”, iar asta m-a urmărit ani de zile şi m-a făcut să înţeleg că toţi eram de fapt mijloace fixe în acel ziar, pus pe picioare şi susţinut poate cel mai tare de dorinta lui, de visul domnului Păunescu. Cu sigurantă toţi cei care am trecut prin echipa lui am avut oferte mai bune sau mai bine plătite şi am evoluat chiar şi după ce am rămas orfani de bagheta lui magică, dar nicăieri după aceea nu ne-am mai întâlnit cu atmosfera si spiritul de familie care a predominat la Curierul, cât timp a trait Şefu`.

A fost un om providenţial pentru mulţi alţi jurnalişti care i-au călcat pragul biroului, sunt sigură de asta, pentru că azi aud pe unii, care nici nu l-au cunoscut, că recunosc “şcoala de presă de la Curierul”. Pentru mine a făcut mai mult decăt ar face un tată: mi-a pus în mână meseria despre care nu ştiam că mă reprezintă şi pe care, probabil, o voi face toată viaţa datorită lui.

Etichete: Curierul national, Valentin Paunescu