Am petrecut cateva ore azi printre oameni cu probleme reumatismale si nu numai. Sanatoriul din Techirghiol e plin de pensionari, dar si de tineri in carut cu rotile. Trist, dar cine a zis ca viata e o fericire…!?
Printre ei se pare ca exista si unii care, precum vecinii mei dintr-o postare anterioara, fac economie la apa. Surprinzator ca fiind cazati la sanatoriu nu sunt taxati la cata apa consuma. Dar ce e mai grav, folosesc cu zgarcenie si sapunul.
In rest, aici lucrurile sunt conforme cu asteptarile clientilor. Pentru ca sunt multi batrani, obisnuiti cu cozile de tot felul, asa sunt organizate si obiceiurile in sanatoriu. Oamenii asteapta cu rabdare, dupa randuieli convenite de comun acord, la coada, in fata cabinetelor medicale la internari, la consultatii, la tratamente. Nu au alte pretentii, si nici nu se enerveaza, pentru ca de asta au venit la tratament la „bai”, ca sa-si dedice tot timpul „procedurilor”. Nu-i vorba ca nici alternative in zona nu-s. Unde sa te duci mai departe de satucul Techirghiol? Si daca ai 10 zile de tratament se cheama ca ai invatat pe de rost toate bancutele de pe malul lacului.
Cozile si optiunile modeste oferite de ultimul sanatoriu de pe litoral la care mai au acces si pensionarii obisnuiti ai statului roman au efecte, se pare, miraculoase nu numai asupra reumatismelor, ci si asupra psihicului, altfel inrait al cetatenilor nedusi inca la „bai”. Aseara, un rezident atins subit de un acces filantropic si-a oferit bonul de masa oricui ar fi dorit, cu indemnul: „E pacat sa se piarda o cina, nu doreste nimeni?”. Era vorba de mancare de cartofi. A fost refuzat.
