Vanghelie, Iliescu, Nastase – povesti cu „tovarasa”

"Nu invatam acasa niciodata, ca prindeam repede din clasa, iar cu cititul nu m-am omorat”, isi aminteste Marian Vanghelie, primarul sectorului 5, despre primii ani de scoala.

Am citit azi in Gandul, parca, un articol despre prima zi de scoala a catorva politicieni. Eu am facut asta la EVZ pe 1 iunie 2006. Nu ca ma laud, dar parca mi-a iesit mai bine  Din pacate arhiva EVZ tinde catre zero si imi e aproape imposibil sa-mi gasesc capodopera. Noroc ca am mai pastrat pozele din arhiva personala de la EVZ, asa ca sa va pot arata asta Adrian-Nastase-elev

Edilul de la 5 citea greu, prima „doamna” a ex-presedintelui era blonda, iar timidul Nastase scria urat.Chiar daca nu i-am scris poezii, toti o tinem minte intreaga viata . Cravata de pionier, tresele de comandanti de grupa sau detasament, snurul bleu de comandantul de unitate, vizitele la fabrici si uzine. „Trei culori cunosc pe lume”, liniute, bastonase, „Ana are mere”, camasa pepit, apoi fusta neagra plisata si ciorapii trei sferturi, bentita elastica, bancile mazgalite, Abecedarul cu poza celui mai iubit fiu pe prima pagina, intaiul clopotel, emotiile, lacrimile la despartirea de copilarie, florile pentru tovarasa si… TOVARASA. Ca am fost elevi in anii comunismului sau dupa, ca i-am zis „tovarasa” sau nu, toti ne amintim de ea, de invatatoare, sau de el, de „Domnul Trandafir”, ca de un om bun, bland, rabdator, o a doua mama sau al doilea tata. O fiinta care isi pune amprenta asupra omului ce urmeaza sa devii si pe care n-o uiti niciodata. Si ce ocazie mai buna ar fi sa ne amintim de toate astea daca nu de 1 Iunie?

Mintea e un catalog

Indiferent cata scoala am facut, ce am dobandit in viata si ce am ajuns, numele primului dascal si coduita lui ne marcheaza. Toti isi amintesc prima zi de scoala, cat erau de speriati si cum i-a facut ea, doamna invatatoare, sa uite emotiile, apoi de-o boacana, de-un sfat, de o mustrare sau de o incurajare… Miraculos e faptul ca invatatoarea nu uita pe nimeni si, oricand, dupa ani si ani, cand ne intalnim cu ea pe strada, stie de unde sa ne ia si, cateodata, chiar in ce banca am stat.

„Mintea e un catalog. Chiar daca nu-mi amintesc exact numele unui elev cu care ma intalnesc pe strada, daca-mi spune in ce banca a stat ii spun imediat si numele”, se mandreste Viorica Plesa, invatatoare la clasa a IV-a la Scoala 129 din Bucuresti . Doamna Plesa a dascalit copii inainte si dupa ‘89. De 30 de ani pune piatra de temelie pentru bobocii care-i calca pragul clasei inainte de a merge la scoli mai inalte.

„Copii, de azi sa nu mai veniti cu cravatele!”

La fel de nesterse sunt amintirile si pentru copilul devenit adult. „Doamna mea poarta si acum brosa din sticla colorata pe care i-am facut-o eu cadou de un 8 Martie. Cand ma intalnesc cu ea pe strada o are prinsa de o esarfa, iar tinuta ei continua sa fie ca pe vremuri, eleganta si frumoasa”, isi aminteste Flori Pescaru, o tanara de 30 de ani care azi isi alege invatatoare pentru copil dupa chipul si asemanarea fostei sale educatoare.

„Era imediat dupa Revolutie. Noi fiind prin clasa a II-a, nu prea am inteles mare lucru din ce s-a intamplat. Stiu doar ca doamna Elena Marin a venit in clasa si ne-a spus: „Copii, de azi sa nu-mi mai ziceti tovarasa. Si sa nu mai veniti cu cravatele de pionier”, isi aminteste Stefan Nicolae, un tanar care scrie pe un forum de amintiri despre invatatoarea lui, pentru o carte dedicata memoriei ei.

Nu se mai poarta „spuse lu’ tovarasa!”

Tanara generatie nu are deocamdata nostalgia doamnei invatatoare. „Compunere. Invatatoarea mea este formata din: cap, trunchi, doua maini si doua picioare foarte frumoase!” Pentru cineva care n-a mai intrat intr-o clasa de prichindei in ultimii 16 ani, intalnirea cu „tovarasa” e pe cat de emotionanta, pe atat de diferita fata de tot ce stiati. Tabloul „tovarasului” si stema patriei de deasupra tablei sunt inlocuite cu o icoana si cu poza lui Eminescu. Bancile sunt neschimbate, dar ocupantii lor sunt un pic altfel.

„Copiii de azi sunt mai putin docili ca acum 15 ani, au o personalitate mai puternica, li se pare ca li se cuvine totul. De aceea noi trebuie sa lucram, in primul rand, cu sufletele lor”, explica doamna Plesa diferenta dintre o invatatoare cu experienta si una tanara care stie limbi straine si se pricepe la calculatoare.

Si sistemul de notare s-a schimbat, la fel ca si mentalitatea copiilor. „Avem febeuri (Foarte Bine – n.r.) acum, dar doamna ne spune ca nu trebuie sa facem totul pentru nota, ci pentru viitor”, dezvaluie secretul reusitei Ale-xandru, cel mai poznas baiat din clasa, dar si cel mai bun la matematica. Nici „spuse lu’ tovarasa!” nu se mai poarta, pentru ca aceeasi doamna ii responsabilizeaza pe pusti determinandu-i sa-si rezolve problemele intre ei si sa nu mai umble cu para.

ELEVUL NASTASE
„Oamenii mari”, despre primii lor dascali

Si oamenii ajunsi in functii de stat au avut cate o invatatoare. Nu-si amintesc toti numele ei, dar ceva din ce i-a invatat le-a ramas in minte si azi.

Ecaterina Sandulescu a fost, pentru cativa ani, profesoara de geografie si stiintele naturii a elevul Nastase Adrian, intr-o scoala experimentala, in care invatatorul era dublat la orele de specialitate de profesori. „Era foarte politicos, imi spunea: „Imi permiteti sa aduc inca o solutie la rezolvarea acestei probleme!?”. Nu era ingamfat si toti copiii il iubeau. Era comandant de unitate”, isi aminteste doamna Sandulescu cu nostalgie propria-i tinerete.

La randul sau, fostul prim-ministru Adrian Nastase povesteste despre primii ani de scoala: „Imi amintesc foarte bine de invatatoare, doamna Elena Lupu, de la Scoala „Vasile Alecsandri”. Din pacate, a murit acum un an. A avut o influenta foarte mare asupra mea, desi era o doamna mai in varsta si cam pisaloaga, dar m-a invatat sa nu stau izolat. Niciodata nu a fost multumita de ortografia mea, de fapt nu atat de scrierea corecta, ci mai degraba de forma literelor. Nu eram chiar un copil cuminte, si doamna invatatoare, care in ultimii ani mai venea pe la noi pe-acasa, ii povestea despre boacanele mele fiului meu cel mic”.

„Nu m-am omorat cu cititul”

„Nu mai stiu cum o chema pe fosta invatatoare, dar avea peste 50 de ani. Era la Scoala 77 din Pantelimon. Ne punea sa facem exercitii la matematica si mai mereu terminam printre primii. Matematica mi-a placut, la restul recunosc ca nu invatam.
Doamna era severa si nu prea conta de fapt cine iese primul, dar avea grija sa mai puna un punct, doua la nota pentru cei care faceam mai repede problemele la matematica. Nu intreceam masura, cand mai faceam pozne erau pedepse minore. Nu invatam acasa niciodata, ca prindeam repede din clasa, iar cu cititul nu m-am omorat”, isi aminteste Marian Vanghelie, primarul sectorului 5, despre primii ani de scoala.

„Nu am avut conflicte cu corpul didactic”

„Primul meu invatator a fost bunicul meu. El m-a invatat sa scriu si sa citesc, mi-a aratat cum se fac cercurile, liniile. Era un om care avea doar patru clase elementare, dar caligrafia foarte bine. La scoala am avut doua invatatoare: la Oltenita pe doamna Lola, era blonda, iar in clasa a III-a, la Bucuresti, pe doamna Radulescu, era mai severa. Eram un copil cuminte, nu am avut conflicte cu corpul didactic. Am mai avut un profesor remarcabil la liceu, domnul Cristian, care ne prepara la matematica. M-am indragostit in clasa a V-a de profesoara de muzica, era foarte tanara, cred ca era studenta”.

Tags: , , ,

7 Responses to “Vanghelie, Iliescu, Nastase – povesti cu „tovarasa”” Subscribe

  1. Raluca 15/09/2009 at 01:58 #

    Pentru mine prima zi de scoala a fost o "trauma" pe care o s-o port toata viata… Aveam doar 6 ani si mama m-a adus la scoala direct din "cuibul" bunicii mele, de unde nu socializasem decat cu cei cativa copii ai vecinilor… M-a introdus pe usa scolii si mi-a dat drumul la mana, in multimea de copii amestecati cu dascali… Deh, cica parintii nu aveau voie sa intre cu odraslele in clasa…In momentul acela, m-am uitat pierduta in urma, ca un miel dus la taiere in ziua de Paste, si am paralizat, cu un nod mare in gat…Cateva luni mai tarziu, invatatoarea se plangea ca adormeam cu capul pe banca in timpul orelor…

    De-atunci, in fiecare an, pe 15 septembrie, simt miros de caiet dictando si mi se pune un nod mare in gat… Vorbesc serios… 🙂

    • Dollo 15/09/2009 at 13:04 #

      Eu nu-mi amintesc decat ca in clasa, pe banci ne asteptau abecedarul si cate o floare, iar parintii stateau in picioare, pe langa peretii clasei si se uitau la noi, asteptand. De parca chestiunea cu invatatul avea sa se petreaca in acele cateva minute si ei asteptau sa devenim invatati ca sa ne ia inapoi acasa.

  2. Raluca 15/09/2009 at 17:38 #

    Oricum, un lucru e cert… Scoala nu mai e ce-a fost… 😀 Ma tii minte cand glumeam noi cu obida ca trebuie sa ungem scoala cu untura ca s-o manance cainii? Ei, taman acum s-a intamplat asta…

    • Dollo 15/09/2009 at 18:14 #

      Sunt si caini mai multi acuma … 😉

  3. Raluca 15/09/2009 at 19:48 #

    Asa este… uite, la asta nu m-am gandit… 🙂

  4. Iulia 16/09/2009 at 00:26 #

    Mie mi-e tare dor de scoala… Prima zi am fost deloc traumatizanta pentru mine, dimpotriva. M-a dezamagit insa, am spus povestea pe blog… Aveam asteptari inalte, cum ar veni 🙂

  5. Radu Vasile 09/10/2009 at 01:07 #

    prima zi de scoala pentru mine… trista, foarte trista. Din cauza handicapului meu a trebuit sa merg la o scoala asa zis speciala care era taman la Buzau. Eu eram din constanta.

    Am fost dus acolo si evident lasat la internat, in grija unor supraveghetoare recoltate de printre femeile de servici ce nu mai aveau loc de munca si care nu avusesera sau uitasera ca au avut copii. Oricum chiar daca ai copil acasa cu ai altora nu te porti asa frumos ca cu al tau.

    Asa ca am fost dus acolo si lasat in seama unui program rigid si a unor reguli rigide, imi amintesc ca am plans, am plans foarte mult.

    Parintii veneau si ma scoteau din scoala odata la saptamina ducandu-ma la ramnicul sarat la bunici, dar nu era interesant, asa ca am continuat sa plang.

    Stiu ca 3 luni am plans, pana cand au inceput incet incet sa se stearga din mintea mea si amintirea casei si a parintilor. Ei devenisera niste oameni care ma vizitau odata la saptamina. Vazand ca nu mai plang au dedus ca m-am invatat cu admosfera si au rarit vizitele, la doua saptamini, la 3. Oricum nu au trecut niciodata mai mult de 3 saptamini fara sa ne vedem. Dar se pare ca sindromul Stopcolm (sau cum s-o scrie nu am vazut niciodata cuvandul asta caligrafiat, e vorba de capitala suediei) a lucrat din plin ajungand sa imi placa internatul mai mult decat sa ma duc acasa. A fost un fel de armata pentru mine, o armata lunga de 12 ani.

    Mi-aduc aminte ca au zis ei, sa ne dea derptul la intimitate asa ca pentru baieti au angajat supraveghetori nu supraveghetoare cum am avut pana in clasa a v-a. Dar si acestia au angajat din cei care probabil nu gasisera in alta parte.

    Aveau saraci grave sechele din armata si se purtau cu noi ca cu soldatii imi amintesc ca unu dintre ei chiar folosea jargonul specific:

    "Soldat, ce asta e pat facut?"

    "Soldat i-ati efectele de aici!"

    "Soldat fuga marsi la spalator!"

    etc.

    Trist foarte trist.

    Am amintiri o groaza si bune si rele, dar nu face obiectul acestei discutii.

Leave a Reply

Oldies but goldies

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.

Stăm prost cu nervii

sacrificat

O jumătate de oră într-un autobuz Mercedes, în cel mai bogat oraș al țării.

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.

„Căpșunarii” care construiesc metroul din Drumul Taberei

Faur, Gheorghe și Vișovan în fața scutului cu care vor săpa tunelul de metrou

Au plecat de 10-20 de ani din țară, s-au specializat în săpat tuneluri în Spania sau Italia, și acum vin ca specialiști „străini”. Vestea proastă e că vor să plece înapoi. Sunt dezamăgiți că România nu a ajuns Europa din urmă cât timp ei au fost plecați.

Când religia contrazice nevoile societății – eșecul german

biserica catolica

Biserica are monopol pe protecția socială în anumite zone din Germania, așa cum vrea și România să facă. Nemții își dau seama, după 50 de ani, că au greșit.