S a nu-ti vina sa dai nici macar cainele afara din casa, darmite sa te duci dupa cafea pe o vreme ca asta. Dar, viciul si mai ales durerea sfredelitoare din tample te face din om neom si te alearga pe strada pana la chioscul din colt. E coada, asa ca astept afara, aproape in ploaie, alaturi de o geaca cu gluga intoarsa cu spatele la mine. Inauntru abia au incaput o doamna care cumpara multe, o femeie cu un copil care zbiara ca nu mai are rabdare, si ultima, o tanara cu un catzel din ala mic si alb, care da impresia ca are spasmofilie cand se deplaseaza. Pe geamul chioscului e un afis mare rosu pe care scrie „Interzis accesul cu animale de companie!” alaturi de un A4 stampilat de firma Florival din sectorul 5 care sustine pe cuvantul directorului ca a prestat deratizarea in incinta la care facem cu totii coada. Deci e bine, doar ca doamna din fata cumpara prea multe. N-o fi auzit de hypermarket? Chioscul din colt e doar pentru urgente: paine, tigari, cafea, bere, d’astea de nefamilisti.
Dupa o vreme ni se alatura un nene cu o salopeta stropita de huma. Omul e nevorbit, o fi vopsit multi pereti in singuratate pana acum. „Ce, e coada?! Aaaa, e coadaaa. Pai de ce domnule e coada?…” E mic si murdar, dar vocea il recomanda ca pe un tenor ratat. Pentru tamplele mele care zvacnesc ca niste guri disperate dupa un strop de cafea cuvintele lui sunt ca niste ragete de elefanti in FarmVille (e un joc de fermieri pe Facebook, daca nu stiati).
Exact atunci iese doamna care a facut safteaua chioscului chiar de la prima ora si aproape imediat iese si mama cu copilul nelinistit. Or fi fost impreuna. Cert e ca ajunge in fata tanara cu catelul spasmotic, pretext pentru domnul tenor ratat sa-si reia tirada: „Dar lasati-ne domnisoara si pe noi sa cumparam, ce numai dumneavoastra? Dar nu e posibil asa ceva, asta e nesimtire! Sa stai cu cainele in magazin. Pai e interzis dom’le asa ceva, cum va permiteti?! Iar noi stam afara …”. Indignarea ii e imbratisata instantaneu de geaca cu gluga intoarsa, care se dovedeste a fi o tzatza veritabila. Se reped amandoi asupra domnisoarei cu catelul, care habar n-are de unde i se trage. Cainele devine aproape apoplexic, nici el nu stie unde sa se mai ascunda de atatea ocari. Vanzatoarea incearca timid un „Dar abia a venit domnisoaraaa!”, dar nimeni n-o baga in seama. Subiectul urii spontane a asistentei incearca sa iasa pe usa stramta a chioscului, dar barbatul vorbaret ii atine calea ca sa-i mai zica vreo doua: „De ce nu-l lasi acasa? De ce umbli cu cainele dupa tine, ca sa intri cu el in magazine? Nu se poate asa ceva, e nesimtire!”. Ma gandesc ca a ratat celebra „Un copil nu puteai sa cresti, dar potaia asta ne-o bagi in magazin…”, pe care eu am auzit-o de cateva ori cand aveam caine si-l scoteam la plimbare.
Fata reuseste sa iasa si toata lumea se calmeaza, inauntru. Cu pachetul de cafea in maini aproape ca mi se pune o pacla pe urechi, prin care mai aud doar ca domnul cerea o vodca, dar vanzatoarea ii spune ca se terminase. Ies cu senzatia ca am scapat dintr-un posibil cataclism nuclear care sta sa se intample in chioscul din coltul strazii. Cred ca cineva va fi foarte nemultumit azi de modul in care sunt zugraviti peretii.
