Nu spun usor „te iubesc”. De fapt n-am spus-o prea des in viata, si de cate ori m-a apucat a fost prea tarziu sau degeaba. Efectul 0. Poate de asta cand am iubit m-am comportat aiurea, incercand sa compensez lasitatea in fata acestor doua cuvinte mici, cu impetuozitatea gesturilor. Am iubit intotdeauna cu disperarea omului care se teme ca va pierde, si evident ca am pierdut. Cred ca asta e o lege a lui Murphy sau oricum ceva scris de un intelept care raspandeste lumina la conferintele de dezvoltare personala.
Unii ar spune ca gesturile fac mai mult decat cuvintele, si sunt de acord si cu asta. De aceea am pus greutatea maxima pe gesturi si m-am ascuns in cuvinte multe, dar fara rost. De curand am inteles ca modul meu de a iubi ma aduce mai aproape decat vreau sa accept de felul posesiv si sufocant cu care m-a inconjurat mama. O iubire grea, la care n-am putut sa raspund si de care am fugit tot timpul, desi am apreciat-o. La randul meu iubesc si simt nevoia sa arat asta prin gesturi, cocolosiri, insistente, autoritarisme de genul „lasa-ma pe mine sa fac asta pt tine, ca stiu mai bine” sau „chiar daca tu nu vrei si nu stii, te asigur ca asta e bine pentru tine”. Pesemne ca asta e bine numai pentru forul meu interior, acolo unde o fiinta mica si egoista imi cere sa fac lucrurile astea ca sa compensez faptul ca nu sunt capabila sa spun in doua cuvinte esenta lucrurilor si sa-i las apoi celuilalt libertatea de a-si trai viata alaturi de mine, cu placere. Ii ofer prea mult sau prea insistent niste lucruri pe care nu le apreciaza, ci se vede silit sa le accepte ca sa nu ma simt eu rau.
Sunt invidioasa pe cei care pot iubi cu detasare si isi pot controla sentimentele astfel incat sa nu-si transforme partenerii in victime. Pana de curand credeam ca ei nu iubesc de fapt suficient. De aici si nenumaratele greseli pe care le-am facut pana acum, chiar si acum, la maturitate, cand se presupune ca stii cum trebuie sa iubesti si nu mai faci prostii din prea multa ardoare. Si totusi le-am facut. Probabil ca le voi mai face, dar acum am aflat ca e important sa-i spui „te iubesc” atunci cand simti, si nu cand crezi ca asta mai salveaza ceva. Cand cuvintele sunt doar un colac de salvare nu mai salveaza de fapt nimic, ci doar arunca o jerba de flori ofilite peste o apa care nu mai face deloc valuri.
Pentru tot ce a fost pana acum si mai ales pentru tot ce va urma, pentru ca stii sa ma iubesti, si sa astepti ca eu sa inteleg asta, si pentru ca de data asta nu e nici prea tarziu si nici degeaba, te iubesc! 🙂
Deci, da… tre sa vezi piesa de La Motoare, „Te iubesc! Te iubesc?”. Un schimb de replici: Ea, dupa ce il trezeste pe el, la miezul noptii: „-Te iubesc! Tu ma mai iubesti ca la inceput?”. El: „Esti nebuna!” Ea: „Atat?” El: „Si ma-ta!” 😀
Ea, dupa ce il trezeste pe el, la miezul noptii: „-Te iubesc! Tu ma mai iubesti ca la inceput?”. El: „Esti nebuna!” Ea: „Atat?” El: „Si ma-ta!”
:)))))
Nici ca se putea exprima mai bine parerea partii tari.
Cateodata e buna si reactia asta decat nicio reactie 😉