A m cumparat ieri cartea lui Petru Popescu, „Supleantul”, si m-am apucat s-o citesc din doua motive: ca sa-i vad stilul literar (dupa prima jumatate nu m-a dat pe spate) si ca sa aflu cum a vazut perioada aia o alta generatie, mai batrana ca a mea. Povestea de dragoste dintre el si Zoia o mai auzisem, sau cel putin franturi despre ea, asa ca firul rosu era cumva deja stiut.
Daca stilul literar nu exceleaza (n-am mai citit altceva de Petru Popescu, dar auzisem numai de bine despre restul operei sale), povestea dezvaluie un Bucuresti romantic, vazut dintr-o Dacie rapanoasa si de pe un Deal al Arsenalului inca nedemolat pentru Casa Poporului, dar si o tanara generatie care se sufoca deja in anii ’70 din cauza inceputului opresiv comunist, fara Led Zeppelin si prezervativele de care aveau parte est germanii.
Povestea dintre tanarul scriitor de romane pentru tineret si fiica „faraonului”, Zoia, imi pare cumva inflorita pe alocuri. Poate asa e stilul tipului (se da si el mare acum), poate asa era de atunci, n-avem de unde sti. Si portretul Zoei pare romantat, mult prea rupta de realitate si plutind intr-o sfera cu totul evoluata fata de restul tineretului de varsta ei, dar totodata preocupata de binele comun si de restabilirea legaturii dintre tatal ei si tanara generatie. Printre contradictii am recunoscut la Zoia, totusi, parte din educatia cuminte si comunista pe care o primisem si eu acasa, desi multi ani mai tarziu. Imi amintesc cum la Revolutie ni s-a aratat vila ei, cu robinete si cantare „cu totul si cu totul de aur”, cand in realitate erau niste banale instalatii sanitare alamite. Intre timp Romania a evoluat si imbogatitii de azi etaleaza un lux de o mie de ori mai desantat decat toate averile puse in carca Ceausestilor.
Cartea mi-a trezit si mie amintiri, despre cozile la carne, oua, lapte, despre programul redus de lumina, apa si TV, despre temele facute la lumina lampii, despre parizerul din care mama facea snitele…, dar astea se intamplau, totusi, in anii ’80, si mai putin in perioada de care scrie Popescu. Cele cateva nesincronizari din text ma fac sa cred ca povestea celor doi putea fi spusa cu mai multa cinste si forta narativa astfel incat chiar sa restabileasca un pic adevarul istoric. Daca autorul a dorit asta…
In timp ce el are in cap si ii reproseaza Zoiei saracia si opresiunea in care traieste poporul, ei doi merg liberi pe strazile Bucurestiului si beau whisky intr-o carciuma oarecare din Drumul Taberei. El, ca tanar scriitor si membru al organizatiei de tineret comunist, zboara cu acelasi avion ca si fiica presedintelui, la Berlin, unde are suficiente marci incat sa cumpere prezervative pentru toti cei 4 prieteni ai lui de acasa. Securistii ii fac dosar inainte de a incepe sa umble cu fiica Sefului, dar nu-i fac nimic pentru ca spune bancuri si-l injura pe „piticul rosu” care conduce poporul, impreuna cu prietenii lui la o bauta pe bloc. In plus, toti aveau rude in strainatate si planuri de emigrare, dar niciunul nu este opresat din cauza asta.
In fine, n-am terminat inca romanul, dar simt un regret, ca el nu doreste sa dezvaluie povestea reala (desi asa pretinde reclama) a epocii si a personajelor, ci e doar o versiune subiectiva si pe alocuri inflorita, a singurei parti (din acest cuplu) ramasa in viata. Nu stiu daca Zoia ar fi ras cand l-ar fi citit, cum zice Popescu, dar asa, fara sa cunosc niciunul dintre personaje, dar traind primii 20 de ani din viata mea in acel regim, tind sa cred ca si acum, dupa 20 de ani de la moartea lui Ceausescu, si aproape 40 de cand a plecat din tara, fugarul, americanizatul Petru Popescu vrea inca sa-si mai traga spuza pe turta lui, in detrimentul fostei sale iubite. O sa vedem daca repara ceva in a doua jumatate a cartii.
UPDATE: Da, imi mentin impresia si dupa ce am terminat de citit. Povestea avea un potential exploziv si ar fi fost net superioara ca si carte-document, in loc de aburelile romantios-patriotarde debitate la batranete de un fost cuceritor de fete de presedinti. As fi fost mult mai interesata sa citesc mai mult despre tabieturile si slabiciunile familiei, despre cum erau facuti toti pe la spate sau pe fata de catre aghiotanti (camarila, cum se spunea in anii ’90 cu o adevarata voluptate revansarda) si despre adevarata scena a plecarii din tara a scriitorului, in loc de o metafora rasuflata, bagata fortat in text dupa prima noapte de sex. Deci, pentru cateva elemente care par a fi reale, recomand cartea, dar astea puteau fi extrase si publicate in Jurnalul national (sponsorul cartii) intr-un foileton, si cred ca ar fi fost si mai ieftine si mai de succes decat romanul vandut cu 8 lei.
Este o tendinta clara a majoritatii romanilor sa se laude si sa se dea mari cu cat de smecheri sunt ei.
Multi daca stai sa ii auzi se lauda cat de tari erau ei domne pe vremea comunismului si cum injurau ei in gura mare si nu ii lega nimeni ca ei erau mare scula. Fara sa isi dea seama ca tocmai acest lucru ridica un semn de intrebare. Cum ma, tu il injurai pe Ceausescu si nu te-au legat? Atunci inseamna ca chiar nu contai, erai un nimeni pana si pentru comunisti. Oamenii care reprezentau un real pericol pentru comunism, aia durii, nu aveau nevoie sa injure pe strada regimul ca si daca sopteau ceva erau saltati si dusi.
A nu se intelege gresit, nu sunt comunist, nu sunt nostalgic, nu apreciez stanga politica nici macare cea moderata. Dar suntem ridicoli, ne plangeam ca in comunism mancam doar salam cu soia, iar acuma s-a umplut lumea de vegetarieni care nu mananca decat produse bazate pe soia.
Ne plangeam ca ceausescu ne dadea rational apa curent etc…
Acum facem "ziua pamantului" in care stingem noi lumina pentru ca vezi doamne vrem sa fim ecologisti.
Tot ce reiese de aici, e ca indiferent de regim, autoritar sau democratic, stanga sau dreapta, tehnici de manipulare exista, incat prostimea sa fie lipsita de anumite elemente in beneficiu diversilor conducatori.
Asa ca a murit Ceausescu care ne lua lumina seara de seara, nu e nimic pentru ca ai nostrii democrati ne vor convinge sa o stingem noi seara de seara pentru inca "o zi a pamantului" si tot aia va fi situatia.
A si apropo, de postul tau de mai demult cu nespalatii, poate nu ai auzit ca gruparile ecologiste ne sfatuiesc sa nu mai folosim atita apa, sa nu epuizam resursele, deci s-ar putea ca imputitii din mijloacele de transport in comun, sau chiar vecini tai sa fie bine intentionati si sa respecte batrana noastra planeta si ca aia rai sa fiti voi…
Si nu ma injura in gand ca nu e frumos…
🙂
radu vasile, ai dreptate tata , perfecta dreptate, eu nu te injur 😀
Tocmai am terminant si eu "Supleantul". Fac parte dintr-o geneatie intermediara, undeva la mijloc intre Petru Popescu si dvs. Si, ca adolescenta care am citit "Prins" cu fascinatie si uimire (cum de a putut fi publicata?!) cred ca sunteti cam prea aspru cu scriitorul. Ceea ce scrie e beletristica, nu documentar. Nu putem sa ii cerem sa relateze moravurile "iubitilor cundukatori" cind cartea e o poveste a ochilor, o poveste de dragoste cu note memorialistice. Poate a fost, poate nu a fost astfel. Probabil istoria e romantata si "indulcita", poate reactiile bataioase ale tinarului scriitor au fost exagerate – sau poate astfel le-a pastrat in amintire, caci toti ne infrumusetam amintirile – poate Zoia a fost intr-adevar (si inclin sa cred ca a fost) copila timorata si nesigura, oscilind intre ingrozita intelegere si fireasca dragoste pentru parinti. Chiar si fascinatie fata de tatal sau, fascinatia pe care o da puterea si reusita. Cind nu esti un ticalos nu cred ca e usor sa fii copil de dictator.
Revenind la "supleant' – nu e o carte "mare" dar nici nu merita sa fie aspru judecata. Nu stiu ce a mai scris Petru Popescu intre "Prins" si aceasta carte. Era o voce particulara si e posibil ca literatura lui sa merite a fi citita. Iar aceasta carte are meritul de a povesti cu acuratete despre cele traite pe atunci. E drept, nu oricine putea pleca e atunci, chiar si in Germania democrata (eu nu am putut obtine pasaport individual inainte de 1989!) dar era vremea acelei false deschideri, vremea in care filmele premiate cu Oscar ajungeau pe ecrane la scurt timn dupa premiere si unele din cele mai interesante carti publicate in strainatate erau traduse si publicate in acelasi an. Scurta vreme de iluzii urmata de interzicerea "filmilor americani" si nu numai…
Cit despre bancuri – toti spuneam bancuri politice la vremea aceaa. Nu avea nimeni nici un interes sa ne aresteze – bascaliosii nu se revolta.
Pina la urma, cartea isi dovedeste valoarea in char faptul ne-a incitat la dialog.
Cum gusturile sunt niste chestiuni subiective, iti respect parerea si admit ca incitarea la dialog e un factor luat in seama mai mereu si in alegerea subiectelor de presa. Eu am scris atunci, citind cartea, despre o dezamagire in fata ratarii unui subiect, dupa parerea mea. Tocmai pentru ca potentialul povestii e urias, Popescu a ratat ocazia de a scrie un best seller azi, dupa 40 de ani sau cati au trecut de la primul sau roman. Nu neg ca a fost interesanta chiar si asa, cu amendamentele de care spuneam anterior. Apoi, nu sunt critic literar, sunt doar un cititor cu niste pareri si gusturi, iar atunci cand citesc imi place sa simt ca am stors tot ce se putea din cartea aia, ca nu mai raman colturi intunecate in care nu pot sa patrund 🙂