De mai bine de un an de zile ma screm sa fac un serial despre oamenii care au construit metroul. Lenea personala, diversele chestiuni obiective care au avut legatura cu job-ul meu in ultimul an, dar si subiectul destul de greu de documentat, toate au facut ca mult asteptatul serial despre metrou sa apara abia de maine, si sa se intinda pe toata saptamana asta, cand metroul sarbatoreste 30 de ani de cand Ceausescu i-a inaugurat primul tronson. Pentru colegii mei care au auzit de acest serial de cand eram noi mici, nu pot decat sa intaresc: pe bune, chiar l-am scris si chiar apare! 🙂 Pentru ceilalti, cu riscul de a va parea lipsita de modestie, va recomand sa-l urmariti, pentru ca nici nu stiti ce pierdeti 😉
Ce m-a fascinat pe mine la acest subiect a fost modul in care au gandit si continua s-o faca oamenii aia care au muncit cu mainile si capetele lor la facerea acestui sistem de transport (revolutionar pentru Romania de atunci, dar si in zilele noastre). Majoritatea au lucrat pe cam toate santierele patriei, de la Canal, la podurile de la Cernavoda, Casa Poporului sau tot felul de cai ferate. Cam tot ce se lasa in paragina de 20 de ani incoace, ca sa vorbim pe intelesul celor care neaga tot ce s-a facut in vremea lui Ceausescu.
Fie ca il blameaza pe Ceausescu, fie ca il regreta, oamenii astia despre care scriu in acest serial au numitorul comun care noua ne lipseste azi: dorinta de a fauri, de a lasa ceva in urma, sacrificul mai presus de ei insisi. I-am cunoscut pe oamenii astia si m-am minunat cum de nu au nimic special vizibil. Cum de nu sunt albastri, verzi, aurii, ceva care sa-i deosebeasca de noi ceilalti. Sunt oameni obisnuiti, majoritatea batrani, si spun ca nu simt nimic cand merg cu metroul, poate asa, o mica zvacnire de orgoliu ca „uite ma, la asta am lucrat si eu!”. Pentru ca, probabil, pe vremea cand munceau cu amenintarea termenelor draconice impuse de Ceausescu deasupra capetelor, oamenii astia nu realizau ca faceau ceva fantastic. Sau poate imi pare mie fantastic acum, cand in timpul pe care-l traiesc eu nu se face mai nimic. Eu nu fac nimic care sa dainuie, sa vorbeasca despre mine, dupa ce eu nu voi mai fi. Oamenii aia si-au sacrificat vietile personale, au trait mai mult pe santiere decat in familii, au experimentat pe viu acele scenarii pe care azi le mai vedem in filmele cu comunisti redifuzate nostalgic de televiziunile capitaliste. Oamenii astia sunt „tovarasii care au construit metroul” si, as zice eu, oamenii care au construit de fapt socialismul, asa cum au crezut ei ca e bine, nu cum ni l-au inoculat lectiile de materialism dialectic de la scoala.
