Dacă nimeriţi în staţia dintre Titan şi Republica, şi vă întrebaţi cine a fost Costin Georgian, vă gândiţi probabil că aţi lipsit la ora aia de istorie. Totuşi, n-a fost nici ostaş, nici domnitor, nici scriitor sau pictor. A fost un om care a trăit pe şi prin şantierele comuniste, iar cei mai buni ani şi i-a pus în slujba metroului. Moartea nu l-a mai aşteptat câteva ore, ca să inaugureze staţia Basarab, aşa că s-a ales, postum, cu o recunoştinţă pe care ar fi îndreptăţiţi s-o primească mulţi dintre oamenii metroului. Tocmai de aceea, poate, povestea lui merită spusă, pentru că subscrie emblematic toate celelalte destine.
„Un director mediocru”
A fost un om cu bune şi rele, ceea ce n-a scăpat vigilenţei celor care l-au cunoscut. Imparţiali, cum îi ştim, românii care l-au cunoscut pe Georgian îi desconsideră azi atuurile care l-au adus cândva în fruntea metroului. „A fost un director mediocru. Nu avea calităţile de lider pe care le dovedise predecesorul său, Petre Constantinescu, chiar dacă i-a fost adjunct mulţi ani. Bănuiesc eu că Georgian i-a fost impus lui Constantinescu”, îl descrie azi scriitorul şi ziaristul Ilie Tănăsache pe fostul director.
În oglindă, generalul Petre Constantinescu, care a condus timp de 15 ani metroul, e considerat de cei mai mulţi un om providenţial pentru epocă. În cartea sa despre metrou, publicată chiar în 1989, acelaşi Ilie Tănăsache reproduce un citat al celebrului director Constantinescu, la zece ani de când se lucra la metrou:
Opera s-a născut şi se întrupează din iniţiativa personală a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Îndemnul său a catalizat energiile, a stimulat capacitatea de creaţie, mândria şi patriotismul. De aproape un deceniu şi jumătate se munceşte eroic, cu abnegaţie şi dăruire patriotică, pentru ca acest vis să ajungă la scara unu pe unu a realităţii. În fruntea tuturor acestor bătălii – antrenaţi zi de zi în acest clocotitor efort de creaţie de către Organizaţia de partid a Capitalei – s-au aflat comuniştii. N-a fost nici o clipă de odihnă, acolo, la planşetă. Ştafetă vie preluată în subteran. Viaţa şi munca marelui oraş, cu cei peste două milioane de locuitori ai săi, au continuat netulburate, în toate anotimpurile, în vreme ce sub străzile, sub pomii, sub paşii noştri, zi şi noapte, s-au tăiat tuneluri. S-au tăiat galeriile viitoarelor trenuri, s-au turnat betoane, s-au montat zeci şi sute de kilometri de cabluri pentru instalaţiile electrice, electronice, de automatizare. S-au împlântat, zi şi noapte, liniile de oţel, s-au dat memorabile bătalii cu apa, cu argila, cu nisipul”.
Elena voia să coste 3 lei metroul
Tănăsache admite azi că fără un asemenea discurs propagandistic cartea n-ar fi apărut niciodată înainte de 1989. Atributele generalului, însă, sunt cu totul altele în amintirea fostului ziarist: „Directorul Constantinescu era un personaj haios, unul dintre puţinii oameni care puteau să-i schimbe deciziile lui Ceauşescu, cu argumente. De exemplu când s-a inaugurat metroul şi trebuia stabilit un preţ pe călătorie, Ceauşescu l-a întrebat pe Constantinescu cât propune. Acesta a spus: un leu, tovarăsul secretar general. Ceauşeasca imediat a sărit şi a zis: să se facă trei lei! Constantinescu netulburat i s-a adresat din nou lui: tovarăşe secretar general, e prea mult. Inchipuiţi-vă că un muncitor care stă în Berceni şi vrea să ajungă la 23 August la muncă ar trebui să dea 6 lei zilnic pe metrou şi poate are un salariu de 1000 de lei. Ceauşescu a decis, atunci, să fie un leu preţul unei călătorii”, povesteşte Tănăsache, care crede că şi numele lui Petre Constantinescu – decedat de curând – ar trebui să stea azi pe pereţii unei staţii de metrou, poate mai mult decât numele lui Georgian.
GÂNDIRE ECONOMICĂ. Elena Ceauşescu şi-ar fi dorit ca o călătorie cu metroul să fie de trei ori mai scumpă Foto: Agerpres
1990: schimbări cu Kalasnikov
Totuşi, Costin Georgian s-a bucurat, la un moment dat, de simpatia populară. „În 1990 toată lumea m-a chemat la gărzile patriotice, mi-au dat zece kalaşnikoave în primire şi gloanţe. Eram cel mai de încredere din metrou. Am dat arme la gărzile patriotice. L-au ameninţat pe directorul Petre Constantinescu că-l împuşcă dacă vine la serviciu. Şi aşa a ajuns Costin Georgian director”, povesteşte Victor Chiriac sfârşitul poveştilor comuniste de la metrou. Petre Constantinescu şi-a încheiat astfel cariera de 15 ani în care a condus lucrările metroului.
Nicolae Constantinescu, directorul actual al CCCF, îi măsoară calităţile lui Georgian în şantiere: „A fost cu trei ani mai mare ca mine în facultate, a lucrat în CCCF, o bună perioadă. Prima lucrare mai deosebită a lui a fost pasajul de intrare în Ploieşti, peste staţia CFR. După care a lucrat la Roşiorii de Vede, a făcut gara. S-a ocupat şi de utilaje, ca director cu dezvoltarea bazelor. A fost promovat ca director la Institutul de Proiectări Căi Rerate. Până prin ‚70 după care a revenit tot la CCCF ca inginer şef. După aceea a fost la Direcţia metroului, proiectare şi coordonare investiţii”.
Vise de aviator legat de calea ferată
Poveştile oamenilor de la metrou sunt subiective. Fiecare a văzut şi trăit altfel aceeaşi întâmplare, au cântărit şi judecat omul după tipare personale. Cel mai bine l-o fi cunoscut pe Costin Georgian nevasta, care l-a iubit pentru alte calităţi decât acelea de constructor sau lider. Doamna Georgian trăieşte azi într-un apartament oarecare, într-un bloc din Bucureşti. Unicul băiat al familiei a emigrat demult cu tot cu familia, refuzând să mai beneficieze de realizările părinţilor. Doamnei i-au mai rămas amintirile care-i zâmbesc, precum bărbatul înalt şi tânăr dintr-o fotografie alb-negru pusă în vitrină. E Costin Georgian, pe vremea când a venit la Bucureşti ca să lucreze la metrou.
Viaţa lui Costin Georgian şi a soţiei sale e ca un film din perioada comunistă, când tânărul inginer se căsătoreşte cu colega de facultate şi pornesc împreună să construiască socialismul. Doamna păstrează şi azi carnetul de note al soţului, toate diplomele lui şi brevetele de inovaţii făcute pe şantierele pe unde au umblat amândoi. Costin Georgian se născuse la Târgu Ocna, în 1929, fiul unui căpitan de jandarmi şi al unei licenţiate în litere. În primul carnet de note al elevului Georgian scria dorinţa copilului: să se facă aviator. În realitate a făcut Institutul Politehnic de Căi Ferate, secţia Construcţii linii.
Când povesteşte de el, doamna îţi transmite o nesfârşită tristeţe, a unei femei care şi-a pierdut iremediabil rostul odată cu moartea celeilalte jumătăţi. S-au cunoscut în faţa listelor de înscriere la facultate. El era smecheraşul care intrase ultimul, ea era fata silitoare care se clasase a patra. „Pentru mine a fost dragoste la prima vedere şi chiar dacă eu voiam telecomunicaţii, am făcut construcţii, ca şi el”, povesteşte azi, cu aceeaşi emoţie de atunci, doamna Georgian. Anii de facultate au fost primii ani de dragoste. Au împărţit aceeaşi bancă, iar la examentul de stat şi-au luat verighetele, pe care mai stă şi azi, gravată, data examenului: iunie 1955.
Repartiţia i-a trimis pe amândoi pe linia forestieră Cerna Jiu, lângă Tismana, unde se construia calea ferată. Lucrau cot la cot, entuziaşti, iar copilul a venit repede. El avea aptitudini de lider, dar nu se dădea în lături să înveţe chiar şi de la dulgheri. Ea încerca să îmbine cariera inginerească cu job-ul de soţie şi mamă, un model care începea să facă furori în epocă. Când au împlinit 25 de ani, Costin Georgian a fost mutat la Corneşti, un şantier mai aproape de Bucureşti. El coordona şantierul, doamna lucra efectiv pe şantier, iar în pauze mergea în sat unde aveau gazda şi alăpta copilul.
El la Câmpulung, ea la Roşiori, se întâlneau în gări
Următorul şantier a fost Târgu Jiu, unde proaspăta mămică a reuşit să prindă un loc la birou. Costin Georgian a fost promovat. Coordona întreaga lucrare din zonă. A urmat şantierul din Roşiori. „Erau zile când nu ne vedeam deloc, fiecare cu şantierul lui, ne întâlneam în gări, între trenuri. El era la un moment dat la Câmpulung, eu la Roşiori, copilul la Bucureşti, la socri. Ne vedeam rar, pentru că se lucra şi în week-end-uri. Viaţa era frumoasă totuşi!”, îşi aminteşte cu nostalgie doamna Georgian.
Toţi se chinuiau să-i facă pe plac lui Ceauşescu
În 1959 inginerul Costin Georgian a ajuns să lucreze într-un birou al CCCF, la Bucureşti. „Era ca un animal în cuşcă, el omul de teren, care construise atâta amar de cale ferată şi bătuse toate şantierele”, îşi aminteşte soţia. Când s-a pornit metroul, Georgian a primit în grijă staţiile Izvor şi Eroilor. În 1981 a ajuns director tehnic la metrou. „Dincă era prim secretar, iar ritmul de lucru era infernal. De dimineaţă până noaptea. Dacă voia tovarăşul să treacă metroul pe nu ştiu unde în nu ştiu ce zi, toţi se chinuiau să ajungă acolo. Prin 1986 ajunsese să meargă la Ceauşescu ca să-i prezinte situaţia lucrărilor. Nu l-am auzit niciodată să aibă emoţii în faţa lui, dar nici senzaţia că face ceva măreţ n-o avea. Era genul de om care considera că atâta vreme cât e pe acel loc trebuie să facă ce trebuie”, îl reconstruieşte din gând doamna Georgian.
Mort în „Cetatea blestemată”
Stilul de viaţă şi de muncă s-a răzbunat, dar nu în vremea lui Ceauşescu, cum s-ar fi crezut, ci un pic mai târziu. Costin Georgian a devenit directorul general al metroului după 1989, aşa cum povestea şi Victor Chiriac, dar a murit în noaptea dinaintea inaugurării staţiei Basarab, pe 25 august 1992, când avea 62 de ani. „Nu suporta ideea de moarte, nu voia să audă de cavou, a murit fulgerător, într-un minut. Dumnezeu i-a dăruit o moarte fericită, exact aşa cum şi-ar fi dorit. Ne făceam planuri că vom pleca undeva, numai noi doi, să ne odihnim, după ce avea să se inaugureze staţia. Eram obosiţi amândoi. El citea în seara aia „Cetatea blestemată”. S-a întors, mi-a spus că e foarte fericit că sunt acasă (fusesem în spital) şi mi-a murit în braţe”, retrăieşte, trist, doamna Georgian.
Traian Băsescu era atunci ministru al transporturilor şi a decis ca staţia Basarab să poarte numele lui Costin Georgian. Altcineva s-a opus, şi l-a mutat pe Georgian mai la periferie. Aşa a fost rebotezată staţia Muncii. Doamna Georgian nu a vizitat-o niciodată: „Chiar şi atunci când trec cu metroul pe acolo închid ochii. Nu vreau să văd. E de ajuns că îi aud numele în megafoane”.
Privită rece, povestea lui Georgian nu are nimic spectaculos. A fost unul dintre miile de ingineri care au construit socialismul. A fost un om normal, cu bune şi rele, după cum îl descriu şi azi foştii lui colegi. Poate chiar faptul ca şi-a dat numele unei staţii e socotit, în clasic stil românesc, un motiv de invidie. Dar dincolo de dimensiunile omeneşti, Georgian poate fi considerat un arhetip pentru o perioadă în care destinele individuale au fost înrobite destinului naţional, dar au reuşit să trăiască frumos şi să lase ceva în urmă. Pentru asta, aşa cum spuneau toţi cei cu care am discutat pentru acest serial, ar merita ca numele tuturor celor care au construit metroul să se regăsească undeva, pe o placă memorială, într-o staţie din Bucureşti.
CITIŢI ŞI:
1. Tovarasii care au construit metroul
2. De ce nu a vrut Ceausescu metrou în Drumul Taberei
3. Sapaturi mecanizate cu mineri dupa indicatii manuale
4. Cine a mai fost si Costin Georgian asta
5. Elena Ceausescu la proba metroului – Sic ca nu merge
6. Udriste – O sa vedem daca mai suntem in stare sa facem metrou
7. „Căpșunarii” care construiesc metroul din Drumul Taberei – 2012
Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați link către articol. Pentru mai mult vă rog să accesați butonul de like-uri în euro, amplasat imediat pe coloana din dreapta. Vă mulțumesc.
A fostul unchiul meu, păcat că s-a stins așa de devreme. Mătușa încă mai trăiește, are 92 ani. Mulțumesc pentru articol.
Mulțumesc și eu că mi-ați amintit de acest articol 🙂 Transmiteți salutările mele doamnei, nu cred că-și amintește că am vizitat-o într-o zi. Eram la EVZ atunci. Dar mi-a făcut plăcere să o cunosc.
Ei, acum sa vedem daca va mai reusit cineva sa schimbe numele statie Ctin Georgian cu un nume mai relevant…
Prin anii 2000 mergeam la volanul masinii pe Soseaua Stefan cel Mare si il rugasem pe pasagerul meu, un belgian, sa imi localizeze pe harta (de hartie) o anumita strada. La fiecare intersectie eu ii ziceam strada secundara cu care ne intersectam, iar el imi spunea ca mai avem de mers. La un moment dat m-a intrebat foarte surprins, de unde stiu eu numele strazilor laterale, de vreme ce mergeam pe banda 3 a bulevardului. I-am zis ca numele statiilor de tramvai erau, in 90% din cazuri, numele strazilor secundare cu care ne intersectam.
A zis mirat ca este un lucru foarte bun.
De ce oare dupa revolutie a trebuit sa schimbam numele statiilor de metrou si daca tot le-am schimbat pe motiv ca unele aveau rezonanta comunista, de ce nu le-am schimbat cu numele unui obiectiv reprezentativ de la suprafata?
Cred ca cei care au facut aceste schimbari sunt oameni care nu circula cu metroul, ci cu masina de servici, cu sofer si tot tacamul.