A m fost aseara la o prezentare tinuta de un oficial al serviciului de imigrari din Quebec pentru romanii dornici sa ajunga sa traiasca in frigul din Canada. Mi-a placut atitudinea oficialului, m-a pus pe ganduri media de varsta scazuta a asistentei din sala, si am aflat cate ceva despre cum incearca unii sa pacaleasca sistemul birocratic de selectie al canadienilor, pe considerentul atat de romanesc: „lasa ca ma descurc eu odata ajuns acolo”.
Pe un frig neobisnuit pentru Bucuresti in perioada asta (ieri dimineata era -1 grad), s-au zgribulit intr-o sala rece si jegoasa de la Dalles cam o suta de persoane, ca sa-l asculte pe Jean-Pascal Vachon (Responsabil Programme de Informare, Biroul de Imigrare al Quebecului de la Viena). Erau in general cupluri de tineri, foarte tineri, pana in 30 de ani, dupa aparente, unii dintre ei cu copii de cativa ani. Am inteles ca viitorul tarii se intereseaza serios sa-si vada de viitorul personal si sa lase dracului tarisoara.
Vachon era tot numai un zambet, a vorbit mult si explicit, descriindu-si tara in culori frumoase de toamna, ca pe o societatea pluralista, democratica, nepatata de discriminari, dar n-a ocolit nici punctele critice – respectiv frigul de -30 de grade. Tanara care l-a tradus din franceza n-a imprumutat nimic din solicitudinea oficialului, preferand atitudinea romaneasca obosita si in general plictisita.
Prezentarea oficialului a tinut sa puncteze cateva chestiuni care au trecut drept „ponturi”, insa vizau clar anumite aspecte de care probabil sistemul canadian s-a lovit de-a lungul anilor in trierea candidatilor: tendinta solicitantilor de a minti in actele oficiale, slaba pregatire a multora in materie de limba franceza, dorinta majoritatii de a se inghesui in Montreal, cand de fapt Quebec-ul are 17 regiuni in care se poate locui, si nu in ultimul rand pretentiile celor mai multi de a-si gasi job-uri intelectuale, cand in realitate provincia are nevoie mai degraba de forta de munca cu studii medii, dar bine pregatita profesional.
Seria de conferinte informative pe care Vachon le tine prin Europa demonstreaza interesul clar al „minunatei societati quebecoze” (dupa cum s-a exprimat traducatoarea) pentru imigratia venita dinspre Europa. Dincolo de asta, insa, mi s-a parut o dovada de respect a acestui stat fata de cetatenii lui, dar si fata de oamenii de aiurea, care viseaza sa plece din tarile lor. Sigur, se poate spune ca de fapt ce face Vachon nu e altceva decat un soi de descurajare a celor multi care dau buzna pe la portile ambasadelor canadiene si o usurare a muncii serviciului de imigrari. Dar pana la urma ei percep niste taxe pentru prelucrarea dosarelor si, gandind in spirit romanesc, ar trebui sa-i doara in cot de faptul ca niste fraieri pierd bani ca sa li se spuna ca nu sunt eligibili pentru emigrare. Si totusi nu-i doare in cot, ba chiar le pasa suficient cat sa-i sfatuiasca cum sa se organizeze mai bine.
Din prezentarea lui Jean-Pascal am dedus ca sunt multi care isi infloresc prezentarile pe considerentul ca nu va verifica nimeni ce spun ei acolo sau, mint in legatura cu nivelul de cunoastere a limbii franceze, crezand ca pana ajung la interviu o sa manance manualul de franceza si daca vorbesc graseiat o sa-l dea gata pe ofiterul de la interviu.
Oficialul a spus ca nu exista niciun criteriu eliminatoriu, insa daca nu ajungi sa vorbesti frantuzeste suficient de bine, n-o sa te integrezi, deci nici sanse sa primesti viza n-ai.
In privinta fortei de munca, Quebec-ul are libertatea de a-si stabili numarul de imigranti acceptati si profesiile de care are nevoie provincia. De unde toate fotografiile care ilustrau diversele capitole din prezentare infatisau canadieni zambitori si in pozitii relaxate, poza de la capitolul „piata muncii” arata un santier. La intrebarea unei dudui din sala care avea o pregatire ce se cauta in Canada prin 2006, Jean-Pascal i-a naruit visele, spunandu-i ca daca meseria ei nu mai figureaza anul asta pe lista celor cautate, inseamna ca nu se mai cauta…
Oficialul a mai insistat si aspra faptului ca la interviu nu trebuie sa inveti ca papagalul niste raspunsuri, la capitolul „adaptabilitate”, pentru ca acolo nu exista teste grila, ci e mai degraba o evaluare psihologica. In acelasi mod diplomat, omul a accentuat ca Quebec-ul are 17 regiuni in care se poate locui, nu numai Montreal unde, stie si el, exista o mare comunitate de romani, si ar fi explicabil de ce toti imigrantii vor sa se stabileasca acolo. Dar motivul pentru care ei au nevoie de imigranti este tocmai acela de a popula regiunile in care exista viata si nu sunt acoperite necesitatile de forta de munca in constructii, sau sanatate. Se cauta de exemplu zidari, macelari si infirmiere, dupa cum a punctat domnul Pascal.
Momentul adevarului a fost pentru mine acela in care am aflat ca, in ciuda dorintei de a-si inmulti populatia, Canada te ajuta dar nu-ti baga si in traista. O tanara a intrebat de ce e nevoie sa aiba in cont 4000 de dolari canadieni cand ajunge acolo. Ei bine, pentru ca „După 3 luni de rezidentă, 50% din imigranţii selecţionaţi obţin un prim loc de muncă. După 5 ani, probabilitatea generală de a obţine un prim loc de muncă ajunge la 91%. 50% dintre imigranţi obţin un loc de muncă calificat dupa un an de zile iar probabilitatea finală de a obţine un loc de muncă calificat este de 68% după 5 ani. Odată obţinut un loc de muncă de acest tip, există foarte puţine şanse (12%) de a coborî la un nivel inferior. Imigranţii care provin din Europa de Est pot întâmpina dificultăţi în a obţine un prim loc de muncă în prima perioadă a stabilirii în Quebec dar aceste dificultăţi nu mai sunt semnificative după ce au trecut 18 luni de sejur”.
Din nou, Pascal a punctat ca nimeni nu-ti garanteaza ca acolo vei gasi job-ul viselor tale, si ca e foarte probabil sa nici nu-l gasesti, deci in principiu trebuie sa te adaptezi nevoilor societatii in care te duci. Cei 4000 de dolari sunt prevazuti de ei pentru primele 3 luni. Mai departe… De asta „minunata societate quebecoaza” vine in intampinarea noastra ca sa ne informeze din timp ca de fapt nu exista minuni, ca nu te poti descurca prin „invarteli” cum esti obisnuit acasa, ci trebuie sa dedici timp si seriozitate „proiectului de emigrare” daca chiar vrei sa devii quebecoaz.
In caz ca sunteti interesati de mai multe, va sugerez si eu, ca si Pascal, sa vizitati site-ul www.immigration-quebec.ca/roumanie. Puteti sa va faceti o prima evaluare la adresa http://www.immigration-quebec.gouv.qc.ca/fr/immigrer-installer/travailleurs-permanents/epi.html si ii puteti scrie lui Pascal pe adresa de email: biq.vienne@micc.gouv.qc.ca. Puteti scrie chiar in limba romana, pentru ca Pascal care cateva colege de origine romana care ii vor traduce.
Cum se poate emigra în Quebec în 5 etape
Să știi că, dacă ești serios și nu-ți furi căciula singur, PENTRU UNII chiar e o societate minunată. Am prieteni foarte apropiați care au plecat acolo pe la treizeciși de ani, după ce epuizaseră tot ce i-a dus mintea și tot erau muritori de foame în România. O familie de filologi și un pictor care acum are familie acolo. Toți sunt bine mersi … n-au visat la câini cu covrigi în coadă și acolo au muncit pe cinstite. A, niciunul n-a avut în buzunar toată suma pretinsă la emigrare … dar vorbeau franceza bine, așa că au găsit repede de lucru.
Ce bine-ar fi dacă și alte țări ar face astfel de prezentări în România, să nu mai aud de români care pleacă fără să știe nimic despre locul respectiv și după se plâng.
Nu susțin emigrarea în masă, doamne ferește, dar dacă tot se întâmplă, măcar să fie românul mai în cunoștință de cauză!!!!!
Pentru toti pasii procesului de emigrare vizitati:
http://www.montreal.ro
Si eu si alti peste 60.000 de romani si moldoveni am emigrat cu Montreal.ro si suntem foarte bucurosi ca am facut-o.
Mult noroc tuturor!
Hai mai lasă-ne! Lauda ta miroase a spam de la o poştă…
Citesc textul de mai sus si ma vad pe mine in urma cu 14 ani…Aveam 27 de ani si multe vise. Am ales Quebecul pt ca vroiam sa plec cat mai rapid in Romania (era Iliescu la al 2lea mandat, romania PSDRizata ca si acum). Nu mi-a fost foarte greu pt ca nu aveam familie si copii. Dar nici dupa 14 ani nu stiu daca am facut alegerea cea mai buna. Am un job bun, situatie finaciara foarte buna, am calatorit in toata lumea etc. Dar am si pierdut multe: 14 ani in care nu am fost alaturi de parinti, 3 bunici care s-au dus in timp ce eu eram la zeci de mii de km distanta. Si multe altele…
Iar pe masura ce trec anii devine mult mai greu, aproape imposibil sa te intorci.
Ganditi-va foarte bine la ceea ce va doriti, e posibil sa se indeplineasca.
Adu-ți părinții cu tine.
În 1986 prin ceva minune dumnezeiască, părinții mei au primit aprobare să-și facă un concediu de o lună în RFG. O fi contat și faptul că cei doi copii au rămas în țară. În fine… La întoarcere, au trecut pe la casa părintească a tatei și au vorbit cu bunicul. Într-un moment când au rămas doar ei între patru ochi, bunicul l-a întrebat pe tata cum e acolo. Tata: „Tătuță, ai auzit ‘mneata de rai? Ei, acolo e raiu’!” Bunicul s-a gândit câteva secunde și a comentat: „Mă gândeam eu că trebuie să fie bine, că cutare al lu’ cutărică și cutărescu al lui cutăroiu nu s-au mai întors de acolo”. Din păcate, nu s-au schimbat prea multe de atunci.
Ia-i cu tine pe cei care contează pentru tine. Eu nu plec pentru că nu-mi permit să-i iau pe toți.