La Dunare

Intr-un sat cu nume de rezonanta – Unirea – saracia e cea care-i uneste si dezbina pe oameni. Dunarea le curge prin fundul ograzilor, le uda recoltele, le da de mancare si le azvarle din cand in cand cate-un castig neasteptat, cand un strain le cumpara pe nimic pestele braconat o noapte intreaga.

Casele isi arata de la drum varsta si conditia. WC-ul in fundul curtii, printre gainile care zgarma in noroi, gramada de coceni pentru aprins focul la bucatarie, o ciurda de pisici care se lamenteaza disperate cu ochii la mainile pescarului care sfarteca pestii. Pe batatura a trait candva si un cal, dar a scapat din legatura direct in parbrizul unui Peugeot si a ajuns la abator. Stapanul a trebuit sa-i faca masina la loc cucoanei si sa-i multumeasca lui Dumnezeu ca n-a murit nimeni. Afara de cal, fireste.

Job-ul de zi cu zi e invarteala. Un braconaj, o intermediere de motorina furata de la muncile agricole, o vanzare de fier vechi. Omul mai are si niste stupi de pe urma carora castiga ceva bani pe mierea vanduta, o vie care-i asigura o licoare rosiatica nu prea portivita pentru plachia de peste, si slujba la stat care-i nu-i ocupa decat o zi din patru. E paznic pe un ponton. Asta-i permite sa-si adune tot anul lemne pentru iarna – vin pe Dunare si se lovesc de ponton, iar el le aduna, le scoate din apa, le usuca si le arde iarna ca sa-si incalzeasca familia – dar sa si pescuiasca, pentru gurile aceleiasi familii.

Omul e vorbaret, povesteste  despre concediile din tinerete cand comunismul i-a permis sa-si cumpere o Dacie pe care o mai harbuieste si azi, sa-si duca nevasta la munte, in hoteluri azi privatizate.  Apoi se amuza cand isi aminteste cum i-a vorbit raspicat romaneste unui strain care gresise bratul Dunarii si nimerise cu vasul in pontonul lui. „Ai-gre-sit!”, i-a zis el, apoi s-a chinuit sa-i deseneze cum sa ajunga la celalalt brat, pe care-l cauta strainul. Pana la urma l-a descurcat un profesor din sat care stia englezeste si i-a zis aluia „sorry”, adica scuze, pe limba lor.

Pestele se vinde la juma de pret fata de supermarket. Cu 350.000 poti sa-i cumperi munca de o noapte a unui braconier. Cateva stiuci, un caras, niste obleti. Apoi curatarea se face cu miscari rapide si sigure, matele pestilor ies cu precizie chirurgicala din burtile care inca mai zvacnesc in lighean. Nea Nicu e fiu de pescar si a deprins de la batranul nu numai povestile pescaresti, ci si indemanarea in manuirea alunecosilor. Le place la amandoi dusca, pentru ca viata unuia nu e mult diferita  de a celuilalt. Diferenta e ca nea Nicu e azi un anti PSD-ist notoriu, desi cele mai multe realizari personale le-a avut pe vremea comunistilor, cand si pestele era mai mult, pentru ca nu se facusera atatea indiguiri. Vecinul lui e PSD-ist convins, si arata asta pe geamurile Loganului nou pe care-l baga in curte cu tot cu afisele electorale ale lui Geoana lipite cu mandrie pe toata jumatatea din spate a masinii.

Viata e simpla si monotona in satul de la Dunare. Ulitele de pamant intersecteaza soseaua principala care arata precum obrazul unui adolescent plin de cosuri – dupa cum aveau sa ne caracterizeze metaforic drumurile gaurite cei trei smecheri de la Top Gear. Casele sunt vechi si urate, oamenii saraci si blazati, dar calzi si primitori, gazul n-a ajuns in acest colt de lume, doar apa si electricitatea, baie se face doar sambata, toata familia, mancarea se gateste tot pe plita, pentru ca butelia e scumpa, iar ce se vede la televizor e trecut prin filtrul local si personal.

Batranul pescar n-a fost niciodata la Bucuresti, pana acum cativa ani cand s-a internat pentru operatia de prostata. Asa a ajuns si nea Nicu, fiul lui, in Capitala. Nepotii, insa, au studiat mai mult si au trecut mai des pe la Bucuresti. Asta nu le schimba cu nimic viata celor din sat. Poate doar, cum spune nevasta lui nea Nicu: „nu ne mai aduc astia noua o cana cu apa, cum facem noi cu ai batrani!”.

Etichete: Calarasi, Dunare, peste, sat, Unirea