M i-am pus intrebarea asta mai des decat era nevoie pentru confortul meu psihic in ultima vreme. Asa ca m-am pomenit intreband si pe altii, acelasi lucru, ca sa vad daca nu cumva sunt eu defecta. Nu eram. Ce mi-au raspuns oamenii puteti citi aici. In esenta e cam asa: nimeni n-a mutat muntii din loc, toti am supravietuit, unii mai bine, altii mai prost. Ce ne uneste, intr-un sens negativ, este esecul ca natiune. Dar nici asta nu e o chestie noua sau care sa ne fie imputabila exclusiv. Suntem asa cel putin de pe la 1800, asadar, suntem consecventi. Asta ar fi paradoxal, pentru cineva obisnuit sa creada in puterea poporului (un american de exemplu). Te gandesti ca daca intreaga natiune e nemultumita de tara, lucrurile ar fi usor de indreptat, nu? Si totusi, nu. Pentru ca, probabil, functioneaza si in mentalitati acelasi principiu care face ca un bloc sa arate dezastruos, pe casa scarii si pe dinafara, pentru ca fiecare se simte dator sa-si faca curat doar in apatament pana la usa lui, nu mai departe. Avem asadar o natiune formata din indivizi multumiti fiecare pe felia lui – de casa, copii, familie, prieteni – dar nemultumiti de ceea ce sunt siliti sa indure atunci cand interactioneaza cu lumea. Lumea din interiorul granitelor, fireste.
Ce am facut eu in astia 20 de ani? Pai, bineinteles, m-am inscris cu succes in modelul descris mai sus. Sunt o romanca, verde, nu? Unii ar zice ca mai ales numele ma recomanda, dar sunt rautaciosi 😉
Asadar, am agonisit o garsoniera de 40 de mp intr-un bloc care arata bine si pe casa scarii, gratie unui administrator de meserie care stie sa-si faca treaba. Nu e, deci, meritul nostru, ca si comunitate, dar pesemne ca stim macar sa pastram curatenia. Inca mai am de platit ceva la casa, dar in principiu e a mea. La fel ca si masina, pe care inca o voi mai plati 5-6 ani de acum incolo. Astea se datoreaza in principal celeilalte realizari – poate singura – si anume meseria pe care mi-am ales-o orbeste acum 15 ani si care continua sa-mi mai ofere satisfactii si acum: jurnalistica.
Probabil ca asta e de fapt singurul lucru cu care ma pot lauda in astia 20 de ani. Faptul ca fac ceva ce imi place, fac cu pasiune si – dupa opinia majoritatii – fac bine. Iar rasplata vine atunci cand prin articolele sau demersurile mele reusesc sa ii fac cuiva un bine. Meseria asta mi-a deschis mintea, m-a ajutat sa vad o parte din lume, mi-a format un caracter si o mentalitate care, momentan, imi par … satisfacatoare. Intotdeauna e loc si de mai bine.
Nu, presa nu e un Eden, e departe de a fi asa cum ar trebui sa fie, ci probabil se inscrie si ea cu succes in realitatile romanesti. La asa o tara, asa clasa politica, asa presa, asa afaceristi, nu? Cam asa suntem invatati sa judecam lucrurile, prin comparatie, ca sa nu avem dureri de cap.
Nu pot sa zic ca esecurile personale – divortul, faptul ca nu am o familie clasica, nu am copii si nici nu stiu daca doresc sa-i cresc in Romania – se datoreaza dorintei de a face cariera sau unei ciuntiri sufletesti de care sufar. Probabil cate putin din amandoua. Imi place sa cred, insa, ca tot ce am facut pana acum a fost bine intentionat, indiferent cum s-a vazut din afara, iar ceea ce e mai important: nu regret nimic.
Singurul regret, pe care il traiesc de cateva luni, e faptul ca nu am plecat mai demult din tara. Acum pare cam tarziu. Si asta face ca situatia sa fie si mai tensionata in capul meu, pentru ca sunt sfasiata – pentru prima data – intre dorinta de a trai intr-o lume normala si certitudinea ca aici, in Romania, pensia mea nu va fi nici asigurata, nici linistita. Singura speranta ar fi sa nu apuc pensia, ca sa nu ma chinui prea mult :D.
Ce imi doresc? Nimic extravagant. Mi-as dori sa locuiesc intr-o societate civilizata, intr-o tara in care a merge la doctor/scoala/banca/primarie sa nu fie o aventura sfarsita prost, ci o chestiune de rutina, sa cresc un copil intr-o asemenea tara, un copil care sa reuseasca prin forte proprii sa faca ce-si doreste, nu sa depinda de un noroc chior sau o pila grasa si, nu in ultimul rand, sa impart viata cu un om cu care sa ma simt bine, cu care sa am aceleasi valori. Vi se pare mult?
Hai, măi Dollo! (Scuze că rimează cu "măi Stolo"). Nu ne deprima şi mai mult decât putem suporta. România e o ţară frumoasă şi sunt destui de'afară care se mută (cu căţel, cu purcel) la noi. De ce oare?
Eu cred că singurul lucru care dăunează grav sănătăţii acestei ţări este moralitatea. Atât a celor care ne conduc (spre alte culmi ale socialismului ştiinţific), dar şi a plebei. Acesta este cancerul care ne devorează, încetul cu încetul, societatea. Care ne macină viitorul – mă refer la cei ce vor veni, la copii noştri.
Apropos: oare cum am putea "măsura" starea de normalitate a unei naţiuni?