Hotelul Dacia are 15 etaje si concureaza la masivitate cu muntele-i din spate. Si la vechime si nepasarea in fata trecerii vremii concureaza cu acelasi succes. Inauntru, mobile, inscriptii si obiceiuri ca in Epoca de Aur. Cand ajungem la receptie imi afisez zambetul larg si rostesc voios un „buna seaaara” melodios si prietenos, cu speranta ca voi primi la schimb ceva similar. Veneam dupa un drum de aproape sapte ore, de la Bucuresti. Doamna platinata de la receptie avea in spate probabil tot atatea ore de munca in cur pe scaun, adaugate zi de zi la cei 30-40 de ani vechime in acelasi post. De ce mi-ar fi zambit, asadar?
Prin urmare ne-a adresat un „Acum ati sosit?” cu o urma de sictir, una de plictiseala, totul mascat intr-o politete rece careia n-ai ce sa-i reprosezi. Ne intinde cele doua foi autocopiante standard pe care le completezi la orice hotel si se intoarce la ce facea ea inainte. Ii sporesc un pic sictirul cand o scol de pe scaun ca sa ne dea niste pixuri, si o trimit inutil sa caute printr-un dulap, cand pixul era pe condica de reclamatii de pe tejghea.
In timp ce completam foile, colega doamnei platinate, la fel de batrana ca hotelul si colega ei, vorbeste la telefon: „Alo, te sarut, scumpa mea! Spune-mi, tu esti marea castigatoare? Daaa, ma bucur pentru tine. Foaaarte bine, sa stii ca ma gandeam ca tu esti. Daa… Sa stii ca m-am gandit ca nici nu se putea sa pice mai bine, tu chiar aveai nevoie…. O sa va rezolve multe probleme…. Chiar meritai….”. Doamna platinata asculta si ea discutia, ca si noi: „Intreaba draga daca a fost consecventa sau a jucat asa… intamplator?”. Celalalta repeta intrebarea in receptor. Raspunsul vine numai pentru urechea ei. Noi ceilalti asteptam cu sufletul la gura…
Intre timp terminam formalitatile si doamna platinata ne da cheile de la camera si bonurile valorice. Ne pune sa le numaram cu aceeasi politete rece si inexpresiva. Ca s-o mai imbunez, ma bag in seama: „o cunoasteti pe doamna care a castigat la loto?”. „Da, a fost colega noastra ani de zile”. „Aici, la hotelul asta?”. „Da, a lucrat aici, acum e pensionara”. Raspunsurile ei n- au nici cea mai vaga umbra de interes pentru o conversatie. Abia asteapta sa plecam din fata ei. Apoi, comenteaza lipsa de raspuns a colegei la intrebarea ei: „Mda, deci n-a fost consecventa. A jucat si ea o data si … gata. Da, avea nevoie, ea chiar avea nevoie…!”. Tonul ei e la fel de rece si usor sictirit. Poate asa se bucura ea de binele fostei colege. Oricum, nu e lucru usor sa te bucuri ca cineva a castigat noua milioane de euro la loto, cheltuind pentru asta numai 9 lei, nu?
In camera mobilierul e vechi si scrijelit. Aici a stat candva un „Liviu+Danut”. Mocheta – candva verde cu galben – patata pe alocuri, emana miros de mucegai, la fel ca toata incaperea inghesuita. Tot e bine ca miroase a mucegai si nu pute a pipi, ca aia de pe palier. Baia e o opera de arta, mai ales cadita mica de dus, ruginita si patata, in care se pravale apa din inaltimea dusului si improasca in toata baia. Din sifonul de pardoseala ies niste smocuri de par, ceea ce iti da certitudinea ca nici WC-ul n-a fost dezinfectat. Cand se abureste, oglinda dezvaluie mesajele cifrate ale unor scursuri mai vechi si, in mijloc, un rotocol de la ultima stergere a cine stie carei pete mai vizibile.
La prima vedere am zis ca urmatorul drum va fi sa cumparam un odorizant de camera. Dupa prima noapte ne-am obisnuit. Ne-am resemnat si cu gunoiul din baie care a ramas neluat si dupa doua zile. Mai avem 5 de stat si plecam. Inteleg acum si gramada de gunoi care se vede aruncat in spate, in jurul tomberoanelor. Probabil multi clienti l-au aruncat direct de sus. Daca aruncam si noi de la 8, praf se face. Asa se explica si numeroasele pungi si pet-uri de pe malul Cernei, paraul care traverseaza statiunea. Pana la urma, asta seara ne-am indurat si am carat punga de gunoi cu noi, pana peste drum, unde am abuzat de tomberonul terasei vecine. Avea nume generos: Vasi XXXL.
Ieri am facut o vizita prin minunata statiune. Daduse soarele si am putut admira hotelurile vechi care se uita la munti cu gavanele geamurilor sparte. Statiunea – care a fost intemeiata pe niste izvoare termale descoperite de romani, construita de aristocratia romaneasca pe la 1800, exploatata de comunism in anii 70-80 si lasata sa se degradeze din 89 incoace de democrati, ca s-o poata cumpara smecherii pe nimic – ofera azi o priveliste decrepita. Eu si domnul Canon nu stiam in ce parte sa ne uitam mai intai.
Am fost si eu la Herculane acum multi ani, vara. M-a socat diferenta dintre fumusetea peisajului (am prins un apus inexplicabil in cuvinte) si paragina in care sunt lasate cladirile… Aveam 16 ani si nu puteam sa inteleg cum naiba asa un loc frumos si cu ape termale pe care altii le cauta de nebuni e lasat de izbeliste. Nici azi nu pot intelege, iar ce e mai rau e ca in anii care au trecut nimic bun nu s-a intamplat acolo…
s-au intamplat niste termopane si cateva pensiuni private care mai aduc turisti. Ce li se ofera e intr-adevar peisajul, cat despre baile termale… am incercat azi sa vedem cum arata singura piscina deschisa in sezonul asta – la Hotelul Roman. Si am iesit repede de acolo. Era ca si cand as face o baie de abur si apa statuta in acelasi lighean cu toti clientii hotelului. In acelasi timp. Iar mirosul de sulf acoperea jegul depus de ani de zile pe faianta sparta. O singura vizita la toaleta, de fapt, te vindeca de orice dorinta de a face o baie termala acolo.
Oare cine este actionarul majoritar ? V-o spun eu domnul Armas. Cu ajutorul PSD a luat majoritatea locatiilor pe care le-ati prezentat. Ar fi interesant de aflat valoarea platita in momentul privatizarii. Este un subiect delicat pe care nimeni nu il abordeaza. Oare de ce?
Raspunsul e simplu si neaos, De aia!