Prima dragoste

Era subtire, inalt, cu par castaniu pieptanat pe spate, buze pline, ochi caprui, aducea un pic, in viziunea noastra, cu celebrul pe vremea aia Catalin Iordachioaie (era un cantaret de muzica usoara care la randul lui il imita pe Elvis.

L a mine s-a intamplat, cum altfel, pe negandite. Aveam 17-18 ani, abia trecusem in clasa a 11-a si prietena mea Mirela ma imputernicise sa-i supraveghez “admiratul secret” pentru ca ea reusise sa se mute de la liceul nostru industrial de cartier, la Zoia Kosmodemianskaia, adica la filologie. Din admiratul ei, tanarul D. a ajuns febletea mea, si uite asa, in ultimii doi ani de liceu am trait prima mea dragoste. N-a fost nici impartasita, nici consumata – dupa standardele de azi – dar nici nu avea nevoie de asta, pentru ca altfel n-ar mai fi fost atat de frumoasa, ci s-ar fi inscris in banalitatea unei relatii.

Mirela fusese repartizata ca si mine aici, in clasa a 9-a de prelucratori prin aschiere, o clasa facuta special pentru toti refuzatii de la alte licee din Bucuresti. Eu picasem  de la sanitar, ea de la filologie. Totusi, liceul nostru industrial avea si o clasa de electronica  – aleasa de cei care tinteau Politehnica mai tarziu -, iar in fruntea ei intrase primul tanarul D., pe care Mirela il admira inca dinainte de a-l cunoaste, numai pentru ca fusese primul pe lista aia lunga, pe care noi figuram la rebuturi. Noi eram decreteii, deci nu trebuie sa va mai spun ca eram opt clase de a 9-a in acel an. Si dupa treapta a doua am ramas vreo sase.

Un Elvis de liceu industrial

Tanarul D. a reusit sa-si pastreze admiratia Mirelei si dupa ce i s-a aratat. Era aproape sex simbolul liceului.  Zic aproape, pentru ca pe vremea aia chiar nu-mi era mintea la baieti, si nu stiu, poate ca o fi mai fost si altul. Era subtire, inalt, cu par castaniu pieptanat pe spate, buze pline, ochi caprui, aducea un pic, in viziunea noastra, cu celebrul pe vremea aia Catalin Iordachioaie (era un cantaret de muzica usoara care la randul lui il imita pe Elvis. Deci se poate extrapola ca tanarul D. al nostru aducea de departe rau cu Elvis Presley). In vremea aia Stefan Banica jr. inca nu-si descoperise talentele de star rock&roll, abia avea sa joace in Liceenii si apoi sa-si dea parul cu ulei, ca sa-i stea ca lui Elvis.

Ei bine, Mirela, pe de alta parte era la coada listei si ca aspect, nu numai ca medie. Bruneta, cu un par des si sarmos, pieptanat drept pana spre ochelarii cu dioptrii mari, usor adusa de spate prematur, din cauza miopiei care o apleca abrupt asupra cartilor. Pe cat de stearsa si uratica era Mirela, pe atat de ascutita ii era mintea si limba. Citea mult, era inteligenta si isi transforma adesea frustrarile fizice in argumente sfichiuitoare la adresa diversilor mediocri din clasa. La liceu depasisem faza “aragazului cu patru ochiuri”, dar rautatile baietilor – care, se stie, se maturizeaza mai greu – n-o ocoleau pe Mirela care reusea totusi sa-si tina la respect colegii, si sa-si concentreze admiratia in urmarirea tanarului D.

Plecarea ei in treapta a doua la liceul care-i refuzase prima tentativa de intrare a insemnat transferarea, deci, pe umerii mei, a sarcinii de a-l monitoriza pe tanarul D. Inutil sa va spun ca tipul habar n-avea nici de existenta Mirelei, darmite a mea. Nu stiu cum fusese in primii doi ani de liceu, dar intr-a 11-a aveam sa decopar un tip destul de constient de farmecul lui, in jurul caruia roiau interesele feminine. Eu nu eram vreo frumusete, dimpotriva. Eram mai degraba baietoasa, nu ma pasionau atributele feminine, nici petrecerile sau activitatile mondene, atatea cate se petreceau in anii aia – sfarsitul deceniului opt. Eram o fire retrasa, imi placea sa citesc, sa ascult muzica, sa tin un jurnal in care ma inchipuiam scriitoare si pe vremea aia mama ma chinuia cu meditatii la matematica, in speranta desarta ca macar la facultate voi reusi sa intru acolo unde vrea ea – adica la ASE.

Kitt, Carlig si telefoanele anonime marca Udrea

Supravegherea tanarului D se petrecea in pauze, de la una din ferestrele etajului 1, la care aveam noi clasa. D. iesea in fiecare pauza in curtea liceului, isi plimba fizicul admirat, ba in compania prietenului lui cel mai bun, ba in compania vreunei fete. Ii placeau blondele, dar nu numai. Pe vremea aia avea o prietena pasionata de poezie, care isi publica incercarile poetice la gazeta liceului. Eu imi gasisem o alta prietena, in lipsa Mirelei, in persoana Madalinei. In scurt timp a devenit o sarcina comuna pentru noi, supravegherea lui D, pe care l-am si poreclit Kitt, ca sa ne fie mai usor sa discutam despre el. Kitt venea de la un personaj admirat de noi intr-un roman de D.H. Laurence, cred. In fine, prietenul lui Kitt, cu care se plimba in curtea liceului, era poreclit “Carlig”, pentru ca avea vesnic o figura mirata, iar carlig era de fapt un semn al intrebarii rastrunat.

Pe neasteptate sarcina mea facultativa s-a transformat in obsesie personala. Imi placea sa-l privesc pe Kitt, sa-i urmaresc miscarile si raportarile catre Mirela au inceput sa sune curand ca niste declaratii de intentie. Mirela si-a dat seama ca-i confiscasem subiectul admiratiei, dar nu s-a suparat, ci a inceput chiar sa ma urmareasca cu interes, ca sa vada cum ma manifest eu, care nu fusesem niciodata indragostita pana atunci.

Spre deosebire de Mirela, care-si consumase admiratia de la distanta, eu am incercat sa actionez. Ma mir si acum de mine! Trecusem deja in clasa a 12-a si in loc sa ma preocupe pregatirea pentru facultate, asa cum isi imagina mama, ma preocupa cum sa fac rost de numarul de telefon al lui Kitt. Privirile mele directe si inistente n-au scapat nedescoperite de el, care intelesese in sfarsit ca cineva de la o fereastra de la etajul 1 il supravegheaza. Cred ca ii facea placere sa se stie admirat, dar aparent nu ma baga in seama.

Pana la urma, dupa un balet incredibil intre colegii mei si ai lui, am reusit sa invit la ziua mea – majoratul – un tip din clasa lui, care mi-a dat numarul lui de telefon. Si l-am sunat. Mama, ce emotii! Imi tremura si mana, si vocea. Evident, nu i-am zis cine sunt. Eram doar o admiratoare. I-a placut jocul, dar la final m-a intrebat daca nu cumva sunt “fata aia de la a 12-aP”. Nuuu, da’ de ce? Iti place? “Eee, eram curios, am observant ca ma tot urmareste si parca ne intersectam cam des…Dar o sa ma mai suni, nu?”. Aflati asadar ca demersul doamnei Udrea de a-l suna in mod anonim pe Turcescu la radio nu a fost un gest original. Deloc!

La sortat cartofi la Catelu

Am inceput sa vorbim la cateva zile, sa ne povestim reciproc diverse intamplari, carti, filme. Devenisem amici telefonici, dar la scoala ne comportam la fel. Nu insista la telefon sa afle cine sunt, nici eu n-aveam curaj sa-i spun. Cred ca in subconstient speram ca el sa vina intr-o zi la mine, la scoala, si sa-mi zica ca stie cine sunt. Discutiile telefonice cu el erau evenimentele mele saptamanale, si dincolo de asta nimic nu mai conta. Nici logaritmi, nici sinusuri, cosinusuri sau directive ale tovarasului din cartea de economie politica, pe care trebuia s-o stiu pe de rost pentru ASE.

Totusi, Kitt n-a venit niciodata la scoala ca sa-mi ceara mana. In prietenie, evident 😉  Se facea ca nu ma cunoaste, desi intra adesea in jocul meu, urmarindu-ma si el de la fereastra de la etajul doi, unde avea clasa sau aruncand priviri ca din intamplare pana la etajul 1, cand se plimba prin curte la bratul vreunei alte blonde. La telefon ii criticam alegerile feminine, sau faceam misto de fularele albe pe care le purta (a’la Vadim Tudor azi), pe deasupra uniformei. Erau la moda atunci, prin 1988, nu va ganditi ca era vreun manelist. De altfel, moda era un concept foarte saracacios in anii aia, in care chiar si imbracamintea civila semana cu o uniforma. Daca voiai sa arati un pic altfel decat marea masa iti trebuia un croitor.

Jocul nostru de-a ascunselea, mi-am dat seama cativa ani mai tarziu, era tot farmecul situatiei. Daca ne-am fi dezvaluit intentiile probabil ca s-ar fi terminat imediat intr-o amicitie searbada. Asa, am trait un an de tensiune dulce si asteptare infrigurata (din partea mea) ca el sa ma descopere si sa ma placa. El, insa, ma placea asa cum eram, adica fara chip si nume. O voce care-l suna si cu care vorbea vrute si nevrute, doi ochi care-l urmareau in pauze sau la lucrarile agricole la care ne ducea liceul in practica. In rare ocazii, cand ne intersectam grupurile, faceam schimb de cuvinte cu subanteles, ne tachinam chipurile vorbind cu grupul, nu unul cu altul. Eu si Madalina ajunsesem sa ne salutam cu Carlig si sa vorbim cu el, dar Kitt se tinea mandru si nu ne baga in seama. Oficial. Chiar daca, de exemplu, cand mergeam in practica la sortat cartofi, la Gara Catelu, alegeam sa lucram in echipe apropiate si sa caram lazile de cartofi la banda de sortat in acelasi timp. Din intamplare, evident 😉

Sonata lunii si telefoane de acomodare

Intr-o zi i-am zis ca a venit momentul sa-i spun cine sunt. Eu eram indragostita pana peste cap, dar el voia sa se mai joace. A glumit, ba ca vrea, ba ca nu vrea sa stie, apoi am stabilit asa: ascultam impreuna  Sonata lunii, a lui Bethoven (faceam auditii din astea telefonice, iar printre discurile mele favorite erau cateva de muzica simfonica , un cantaret bulgar in voga, Vasil Naidenov, si cateva discuri cu Mondial), apoi eu ii spun cine sunt. Daca ii convenea cine eram, urma sa vorbeasca, daca nu, trebuia sa taca si sa inchida. Si eu atunci intelegeam ca nu ma place si nu-l mai sunam. Stabilisem eu procedura, paralizata de groaza ideii ca ar putea sa-mi zica ca nu ma place, de parca el ar fi avut curajul asta…

A fost cea mai lunga si incarcata de tensiune sonata a lunii pe care am ascultat-o vreodata. Bethoven, saracu’ habar n-avea el. Cand s-a incheiat i-am zis: da ma, sunt fata aia de la a 12aP (de la prelucrator prin aschiere venea P).

N-a tacut. A zis ca banuia, si am continuat sa discutam ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. A ramas ca mai vorbim si la scoala, acum ca ne stiam oficial. N-am vorbit. Singura modificare a fost faptul ca ne salutam din priviri, cand ne vedeam. Era o indiferenta studiata. Eram turbata! Cum adica, deci pana la urma nu ma placea! Degeaba Sonata lunii, degeaba telefoane de acomodare! M-am dus intr-o zi la el la clasa si i-am cerut un manual oarecare. Nici nu mai stiu, cred ca era de istorie. A zis ca n-are, a intrebat printre colegi, amabil, dorind sa ma ajute. N-avea nimeni. I-am zis sarcastic: “Nici nu-mi trebuie, am venit doar ca sa-ti arat ca eu am mai mult curaj ca tine!” si m-am intors pe calcaie si am plecat, teatral. Ha!

In alta zi m-am dus la geamul lui, de unde se uita in curtea scolii si ma privea cand si cand,  si i-am scris cu pixul pe pervaz un citat: “Curiozitatea poate naste dragoste. Indiferenta o poate ucide!”. Melodramatic, nu stiu de unde aveam citatul, dar mi s-a parut genial la vremea aia.

Ce mai, nimic n-a avut efect asupra presupusului curaj lipsa al lui Kitt. Pe 17 decembrie l-am mai sunat, de ziua lui, ca sa-i spun la multi ani. A izbucnit in aclamatii, spunandu-mi ca se bucura ca l-am sunat si ca ii lipsesc discutiile cu mine. Era inutil sa-l intreb de ce nu venise la scoala ca sa vorbim. Spre finalul ultimului an de liceu intelesesem ca nu ma incadram, evident, in idealul lui feminin.

Anul s-a incheiat, el a intrat la medicina, eu n-am intrat la ASE. Niciodata. Dupa cativa ani de munca necalificata intr-o tipografie (la INID) am reusit sa-mi descopar pasiunea pentru scris si am dat la filosofie, apoi m-am transferat la jurnalism.  In fiecare an de 17 decembrie faceam bilantul, telefonic, cu Kitt, despre ce mai facuse fiecare in anul care a trecut. Asa au trecut zece ani, in care fiecare a trait cum a stiut mai bine. Prietenia noastra telefonica a continuat, in ciuda faptului ca fiecare avea deja o viata. Eu ma maritasem, el nu, dar ne unea ceva ciudat si nestiut. Nu mai era dragoste nici din partea mea, era pur si simplu o prietenie calda si lipsita de orice urma de interes.

Cand am implinit zece ani de cand ne tachinam reciproc la telefon, am decis sa ne intalnim. Eu tocmai divortasem, el era intre relatii. A venit la mine acasa chiar in noaptea de Ajun. Am fost paralizata de emotie, si am jucat indiferenta. Eram matura si depasisem demult infatuarea care ma aruncase in liceu in bratele lui nedeschise vreodata pentru mine. El era dispus. Nu stiu nici azi pentru ce, dar parea dispus 😀 A zis ceva de Revelion, ca n-avea niciun plan, dar eu n-am   marsat, de parca as fi avut angajamente. N-aveam nimic, eram destul de bulversata de divort, dar parca nici nu-mi dadea inima ghes sa-l petrec cu el. Cred ca nu reusisem sa uit ca nu fusesem suficient de buna pentru el in liceu, asa ca imi era teama, amestecata cu o senzatie ca tot ce fusese se dusese oricum dracului acum, deci nu mai avea niciun sens o incalzire a supei. In fapt nu mai simteam nimic pentru el. Era un strain. Nu mai era Kitt, era un barbat ca oricare. Ce-i drept, ne legau niste amintiri. Frumoase si atat. Fusese prima mea dragoste. Neimplinita.

Prietenia mea cu Kitt continua si azi. Ne sunam de zilele de nastere (mai mult eu, ca el uita mai mereu cand e ziua mea ;), mai vorbim pe msg. Tipul care schimba fetele in liceu, aproape la fiecare pauza, azi se declara cam dezamagit de femei si joaca cartea carierei. Nu s-a casatorit niciodata, nu ca asta ar fi ceva bun neaparat, si cel putin declarativ zice ca nici nu-si doreste.

Etichete: , ,

6 comentarii la “Prima dragoste” Subscribe

  1. Ramona 18/12/2009 at 01:37 #

    Superb, mai Dollores! Mi-ai adus aminte de iubirea mea neimpartasita din liceu, ca toti avem cate una, doua :)). Te pup de nu te vezi!

    • Dollo 18/12/2009 at 23:54 #

      he, he, da, pai in liceu cam toate sunt neimplinite, deh, nici noi nu suntem chiar impliniti atunci 🙂

  2. cristina 19/12/2009 at 03:37 #

    ce vremuri! al meu lucra la radio, iar eu asteptam sa iasa din emisie ca sa il urmaresc pana acasa. si faceam asta dimineata, la 5

    • Dollo 19/12/2009 at 14:36 #

      aoleu, era cu treziri matinale. nasol, mai ales daca aveai si insomnii… 🙂

  3. Radu Vasile 20/12/2009 at 23:55 #

    ce trist, ce am pierdut.

    Eu cred ca ma inscriu la capitolul nenorociti.

    Nu am avut iubiri neimplinite (cei drept eram si calculat si nu ma indragosteam usor)

    si pe urma, daca o faceam, in exact clipa 2 ma duceam la domnisoara respectiva si ii faceam o propunere indecenta.

    Prin indecent nu inteleg vulgar sau pervers, ci pur si simplu ceva iesit din comun, cu care sa nu fie obisnuita.

    Aproape mereu lovitura reusea, de fapt nu imi aduc aminte sa fi dat gresi vreodata.

    Pe urma era scena 2, invatasem o multime de trucuri de iluzionism si prestidigitatie, precum si o alta multime de informatii despre astrologie, tarot si alte trebi oculte.

    De asemenea mai citeam si carti si deci aveam un bagaj important de lucruri cu care sa ametesc.

    Iar la majoritatea fetelor de liceu daca vorbesti in scena 2 despre trebi oculte si si arati ca te pricepi si daca mai si se potriveste…. Le-ai cucerit pe viata.

    Sau ma rog, pana te plictisesti tu de ea sau ea de tine.

    Oricum nu pot sa uit tembelele intrebari cu care ii auzeam pe colegi abordand problema:

    "vrei sa fi prietena mea"!

    Mie imi placea sa traiesc si dictoanele "dragostea de-o vara tine pana la gara" si "dragostea eterna tine 3 luni" nu mi s-au parut niciodata mai adevarate.

    • Dollo 21/12/2009 at 00:43 #

      mda, ce sa zic, baietii gandesc diferit 😉

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Port traditional la un copil care cersea in Sighisoara

Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase.

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.

Ce zice FMI de finanțarea găurii negre „biserica”, de la buget?

prefericitul Daniel arata calea

Biserica Ortodoxă Română nu vrea concurență pe piața lumânărilor și a locurilor de veci, dar vrea bani de la buget pentru salarii și catedrale. Oare FMI știe?

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale

Dacă Traian ar fi vrut să cucerească Dacia în 2013…

turnulete

… l-ar fi oprit jandarmii să urce la cetatea Sarmizegetusa Regia, pe motiv că e închisă între decembrie și februarie, și astfel geneza poporului român ar fi așteptat primăvara