Revolutia auzita de pe buda

I-am zis ca am uitat si mi-a raspuns ca un tanar responsabil, membru al organizatiei de tineret al PCR nu uita niciodata nimic. Iar o sanctiune ma va face sa-mi amintesc de acum inainte.

S unt la moda acum povestile despre revolutie. Presa in general descopera subiectele la aniversari, in rest nu mai scormoneste nimeni rahatul. In fiecare decembrie, insa, ne amintim pios despre morti, astia de au ajuns politicieni se intrec in depus coroane pe la locurile fierbinti, se fac si refac scenariile, se dezgroapa morti vii, care au tras cate o basina atunci, in decembrie 89, si sunt repusi acum sa-i rememoreze mirosul, se retraiesc acut ultimele clipe ale Ceausestilor, si in general se invarte subiectul in cerc, asa cum se face de 20 de ani, fara detalii noi, sau poate mici variatiuni inflorite de uitare. Totul se inchide in arhive imediat dupa Craciun, pana la anul. In fapt toata lumea stie sau simte ce s-a intamplat atunci, dar foarte putini se mai sinchisesc de asta. Viata e alta, mentalitatile s-au schimbat in general, noile generatii nu mai dau doi bani pe „aflarea adevarului”. Comunismul nu mai e nici el ce a fost, ci a imbracat haina coruptiei PSD-iste. Cine lupta acum impotriva comunismului nu are in ochi fata hada dinainte de 89, a cozilor, a frigului, foametei, a controlului de partid asupra vietii sexuale si spirituale, a condamnatilor de la canal si nici macar a cuplului Ceausescu. Nu, cine acuza acum comunismul il are in ochi pe Iliescu, cel mult,  si mai cu seama pe Vanghelie, Hrebenciuc, Mazare, baronii PSD, in general niste imbogatiti nesimtiti, agramati si tupeisti care se pretind socialisti doar pentru ca discursul protectiei sociale da cel mai bine la tara, unde toti asteapta sa „li se dea”. Iar „comunistii” astia seamana destul de bine cu democratii ceilalti, si uneori chiar cu liberalii.

Acestea fiind spuse, sa va povestesc si unde eram eu cand s-a facut revolutia. Aveam 20 de ani si lucram deja de un an la Institutul National de Informare si Documentare (INID). Era o insitutie de „intelectuali”, adica plina de securisti si neveste ale acestora, angajate ca sa citeasca, sa traduca si sa redacteze in limba romana niste publicatii periodice pentru economia romaneasca socialista, cu informatii culese din publicatii de profil din strainatate. INID fusese infiintat cu un rol bun, candva, habar n-am cand, ca sa tina la curent cercetarea si productia romaneasca cu cuceririle tehnice straine. Numai ca in ultimii ani de comunism nu prea mai primeam nicio revista tehnica din Occident, ci cel mult cateva materiale fara valoare care se trimiteau la schimb. Grosul documentarii provenea de dincoace de cortina de fier, asa ca informatiile se invarteau intr-un cerc stramt. INID se finanta din banii primiti de la diverse intreprinderi care ne cumparau, cu abonament, publicatiile.  Probabil ceva finantari veneau si de la stat, direct, pentru ca desi aparent fara vreo mare valoare, institutul ocupa o ditamai cladirea chiar in centru, langa fostul Magazin Eva – acum e Diverta – in apropiere de Piata Romana, Piata Amzei, Ateneu, Palatul Regal etc.

Era plin de doamne pe la birouri, doamna X, sotia tovarasului X de la CC, doamna Y, sotia, tovarasului Y de la Consiliul de ministri etc.  Eu terminasem liceul si nu intrasem la ASE, prin urmare mama a reusit, nu stiu cum, sa ma angajeze la INID ca muncitor necalificat la tipografia din subsolul celebrului institut, unde urma sa invat, in 6 luni, sa tiparesc brosuri inutile la niste masini de tiparit. Alternativa ar fi fost sa merg acolo unde ma trimitea diploma de bacalaureat, adica sa devin strungar la o intreprindere de utilaje de confectii din Bucuresti.

Am reusit sa scap de avansurile libidinoase ale directorului de la personal, care era foarte interesat daca adeverinta de sanatate depusa la dosarul de angajare era semnata si de medicul ginecolog. Era un mos de vreo 60-70 de ani, care statea intr-un birou destul de mic, undeva la etajul 1, si m-a intrebat insistent in cele doua dati cand m-a vazut inainte de angajare daca „ai fost la genicolog?”  si  daca „te-a urcat pe masa aia, genicologica?”.

Felicitari pentru tovarasul Ceausescu

OK,  am reusit, fara sa ma urc pe masa „genicologului” sau a securistului de la personal sa lucrez in subsolul INID, unde am fost repartizata in grija tovarasului Frosa Marin, seful tipografilor. Era un barbat destul de tanar, nu cred ca avea 40 de ani, dar cu o morga de 50 si un usor handicap la o mana si un picior, provenit de la poliomielita in copilarie. Purta plete pana la baza gatului, parul usor ondulat, a’la Miron Cosma, inceput de burta, tors mare, lat, imbracat in camasi cu dungi si pantaloni de stofa, calcati la dunga de o sotie pe care nimeni nu i-a vazut-o niciodata la job. Zambea rar, ca sa-si impuna functia in fata celorlalti care de regula aveau liceul. El fusese numit cu derogare, in ciuda celor opt clase pe care le avea si a faptului ca vorbea in dezacorduri. Dar nu era pus acolo ca sa faca corectura pe text, ci doar ca sa aiba grija ca brosurile sa fie bine tiparite, iar oamenii din tipografie – bine struniti. Tovarasul Frosa nu era un om rau, era constient si de handicapul lui fizic, pe care incerca sa-l ascunda, dar mai ales de cel psihic, de aceea asculta, tacea mult, avea o privire iscoditoare si indeplinea sarcinile directorilor patruns de importanta faptelor lui. Mai presus de orice, tovarasul Frosa era singurul tipograf din acel atelier, insarcinat an de an, de sfarsit de an, dar si in zilele de nastere ale conducatorilor iubiti, sa tipareasca scrisorile omagiu care li se trimiteau tovarasilor Ceausescu cu diverse ocazii. Erau singurele produse ale institutului tiparite pe hartie cretata, de un alb orbitor, si cu litere aurii. Reflectau dorintele si nazuintele si sentimentele de iubire cetateneasca pe care poporul muncitor din diverse institutii le nutrea la adresa tovarasilor. Cerneala aurie era tinuta intr-o cutie mica, in magazie, si se scotea numai la aceste ocazii. Insusi directorul general al INID – tovarasul Gheorghe Anghel, un tip inalt, subtire, cu parul alb si cu o fire destul de blanda, de decenta, comparativ cu tusele groase pe care le vezi azi in filmele care incearca sa descrie cate un director de intreprindere comunista – cobora in tipografie la aceste ocazii ca sa se asigura ca pe felicitarile destinate tovarasilor nu apareau zgaibe inevitabile la orice tipar, hartia era fara pata, iar textul fara cusur. Pentru tiparirea scrisorilor-felicitare adresate tovarasilor Ceausescu era spalata masina de tiparit, schimbati cilindrii care presau si transmiteau cerneala, sau imprimau textul de pe niste placi dn aluminiu preimprimate prin fotocopiere.

Deschideti televizoarele, mai, ai, ai!

In acest climat mi-am petrecut eu viata intre 1988 si 1994. Am invatat sa tiparesc, sa spal masinile de tipar, sa schimb cilindrii, sa imprim placile cu text care se introduceau in masini, sa tai hartia la ghilotina, apoi sa faltuiesc si sa leg brosurile pe care le tipaream si, in ultimii ani, sa le ambalez, sa le timbrez si sa le trimit la posta pentru diversii clienti – mai putini de la an la an. Era o meserie relativ usoara, chiar daca incarcata de substante destul de toxice, aveam program de la 8 la 16 si o adunatura de colegi preocupati de agatat fete/baieti si facut excursii la munte cu ele/ei (cei mai tineri) si de familii, copii, scoli, gradinite, CAR-uri, casa, mobila, masina (cei trecuti de 25-30 de ani).  Eu nu facem nota discordanta. Terminasem liceul, eram scapata dintr-un sistem in care mama imi spunea ce trebuie sa fac, pentru ca eram tinuta de ea la scoala, si brusc ma trezisem castigand bani, devenind femeie – in 1990 aveam sa am primul prieten din viata mea, la 21 de ani – si incercand sa depasesc tentatia banului si a vietii de matur, ca sa mai incerc o data la facultate.

Eram, asadar, total rupta de realitatea aceea despre care unii spun azi ca a nascut revolutia. N-aveam de gand sa schimb lumea, singurul meu gand revolutionar viza niste proiecte de croitorie – ma preocupa brusc sa-mi fac singura haine, desi n-aveam talent, dar n-au lipsit incercarile. Nu ascultam Europa libera, Vocea Americii, habar n-aveam de miscarile subversive anticomuniste si nici nu credeam ca daca moare Ceausescu se schimba ceva. O singura data, in toamna lui 89, am vazut pe strada, pe la Mihai Bravu, un fluturas manifest in care cred ca scria ceva gen „Jos comunismul” dar am trecut destul de repede pe langa el, fara sa-l ridic, de teama.

In ziua mitingului de la CC, dupa care Ceausescu a fugit, eu eram la serviciu si, total lipsit de originalitate, eram pe WC. Era o buda la parter, pentru ca noi astia de la subsol nu aveam toaleta proprie, a carei fereastra opaca dadea chiar spre strada Cosmonautilor (asa se numea pe vremea aia actuala strada Enescu, care duce la Ateneu). Am auzit niste tipete si huiduieli, un zgomot ciudat de multime dezlantuita si atat. Mi-am tras repede pantalonii pe mine si am iesit din buda. Pe hol incepusera sa se tranteasca suspect usile birourilor, si tot felul de cucoane se agitau congestionate. Erau cativa tineri de varsta mea care nu se sinchiseau de nimic, deci nici de agitatia cucoanelor, dar se uitau curiosi pe ferestre. Venise lumea dinspre Sala Palatului – unde se tinuse mitignul lui Ceausescu – si cei care nu fugeau speriati spre casa, incercau sa scandeze cate ceva, dar destul de timid. Oamenii erau in general retinuti si tematori si cam umblau dezorientati pe strada. Vreo trei-patru barbati s-au oprit la geamul de la care priveam noi strada si ne-au intrebat surescitati: s-a dat ceva la radio, la televizor? Ce naiba sa se dea, ca noi nu pricepeam nimic. Ceva despre Ceausescu, despre Timisoara, trebuia deja sa fi zis ceva… intrebau cei patru. Hm, cred ca noi le-am raspuns contrar asteptarilor: nu s-a dat nimic. Mergem la televiziune, deschideti televizoarele, ne-au indemnat aia.

Plimbare la cimitir

Dupa ce s-a scurs multimea dinspre piata spre statia de metrou Romana lucrurile s-au linistit. De fapt se mutasera la Universitate, unde avea sa fie celebra baricada peste noapte. Dar noi nu stiam. Cel putin eu habar n-aveam. Asa ca la ora 16.00 am plecat linistita acasa, gandindu-ma un pic ca totusi ce fusese acolo semana cu un vis. Ce dracu fusese chestia asta? In metrou  lumea era la fel de posaca si gri ca si pana atunci. Nimeni nu zicea nimic, nu existau ocheade, priviri suspecte, discutii mirate. De parca acolo, in subteran, lumea era la fel, chiar daca la suprafata se intampla ceva. Cand am ajuns acasa si seara, la televizor, au inceput „lucrurile” pe care toti le stiu azi. A doua zi, culmea, m-am dus la serviciu, ca doar nu ne spusese nimeni ca putem lipsi. Bulevardul Magheru era pustiu, niciodata n-am traversat de la metrou de la Romana asa, pe diagonala, fara masini, fara oameni. Eram intr-o scena de oras pustiu din twillight zone, fara sa stiu ce e aia pe vremea aceea. La serviciu nu mai muncea nimeni, toata lumea comenta. Nici tovarasul Frosa nu stia ce  sa mai faca cu scrisorile de felicitare pentru Ceausesti, dar, constiincios, le-a tiparit pana la sfarsit, pentru ca tovarasul director Anghel n-a mai catadicsit sa coboare nici sa le vada, nici sa-i spuna sa nu le mai faca. Am plecat mai devreme acasa in ziua aia, apoi cateva zile n-am mai iesit din casa, pentru ca spectacolul era mult prea captivant la televizor.

La cateva zile sau poate dupa Revelion, nu-mi amintesc exact, am iesit cu mama ca sa ne plimbam, unde credeti? La Cimitirul eroilor. Era loc de pelerinaj si spectacol gratuit sa vezi mormintele proaspetete aliniate cu zecile in locul acela, si durerea sfasietoare a parintilor care-si pierdusera copiii. Era ceva macabru, dar si spectaculos si nou in acelasi timp pentru noi. Imi e rusine acum, dar atunci habar n-aveam ce ar trebui facut.

Un tanar PCR-ist nu uita niciodata

Tarziu, foarte tarziu, mi-am dat seama ca lucrurile si lumea se schimba, si ca eu trebuie sa iau niste decizii personale.  Noi astia tineri am fost chemati intr-o zi in biroul directorului Anghel si rugati sa intram in Frontul Salvarii Nationale, organizatia INID. Era o obligatie morala, pentru ca eram tineri si acum venise vremea noastra, sa decidem, spunea domnul Anghel. Organizatia trebuia sa decida ce se intampla cu investitiile incepute de Ceausescu. Pe noi ne-au intrebat, in sedinta aia – a fost prima si ultima, din cate imi amintesc nu ne-a mai pus nimeni sa luam decizii dupa aia – ce vrem sa se intample cu cladirea Bibliotecii nationale – asta care a stat timp de 20 de ani neterminata, aici pe Bulevardul Unirii, si s-au apucat abia asta vara s-o finalizeze. Nu-mi amintesc exact atunci ce decizie s-a luat in sedinta organizatiei FSN din INID, dar parca am votat sa se continue investitia, ca doar era o ctitorie pentru popor, nu-i asa? In organizatie eram cativa tineri, pusi de fatada, si in rest directorul Anghel si alti cativa, in frunte cu o doamna foarte severa care era sefa organizatiei de partid inainte. Cred ca o chema Negulescu, dar nu pot sa bag mana in foc. Era sotia cuiva mare, si avea o figura acra. N-o puteam suferi de cand ma chemase cu forta in organizatia de tineret a PCR din INID, si ma pusese sa invat din directivele tovarasului. Cel mai mult am urat-o cand a venit in tipografie ca sa ma certe ca n-am participat cu o seara inainte, impreuna cu organizatia de partid, la nu mai stiu ce spectacol de opera. I-am zis ca am uitat si mi-a raspuns ca un tanar responsabil, membru al organizatiei de tineret al PCR nu uita niciodata nimic. Iar o sanctiune ma va face sa-mi amintesc de acum inainte.

Etichete: , , ,

9 comentarii la “Revolutia auzita de pe buda” Subscribe

  1. Oana B. 15/12/2009 at 00:37 #

    Taree!!! 🙂

  2. DonPedro 16/12/2009 at 15:41 #

    Habar n-ai ce-ai pierdut atunci!

    Daca "te bagai", acum – in 16.12.2009, ai fi fost membra in nu stiu ce asociatie a revolutionarilor si-ai fi avut dreptul sa stai in viscol si sa strigi:

    "Basescu! Basescu! Basescu!"

    :-))

    • Dollo 16/12/2009 at 16:04 #

      ehe, sau poate trageam biletul "doamna Udrea" si inotam prin nameti ca sa ajung sa-l sustin personal pe "Basescu, Basescu" 😉

  3. camil 16/12/2009 at 18:49 #

    eu aveam 6 ani la revolutie, asa ca ma jucam 🙂

    • Dollo 16/12/2009 at 19:24 #

      precum vezi, nici eu la 20 nu dadeam semne de maturitate 🙂

      • Ileana Camelia 14/01/2012 at 13:02 #

        Desi articolul e vechi, imi permit si eu sa ma bag in seama : aveam vreo 15 – 16 ani, eram la tara la bunici, la 34 km de Pitesti, si ascultam ingrozita comentariile celor mari despre praful si pulberea care o sa se aleaga de noi daca sare in aer Petrochimia ( asa se zvonea ) . Si in elanul ala tineresc, influentata de verva de la televizor, m-am apucat si am transcris pe un caiet , primul numar al unui ziar post revolutionar (inclusiv anunturile mortuare – iti dai seama ce de treaba? :)))) ). Am lasat dracului temele de vacanta.

        • Dollo 14/01/2012 at 13:30 #

          și mai ai caietul ăla? cred că e interesant 🙂 trimite-mi, te rog, pe email, numărul tău ca să fim în legătură pentru mâine

Trackbacks/Pingbacks

  1. Dollo are "Glob" » Blog Archive » Prima dragoste - 17/12/2009

    […] eu n-am intrat la ASE. Niciodata. Dupa cativa ani de munca necalificata intr-o tipografie (la INID) am reusit sa-mi descopar pasiunea pentru scris si am dat la filosofie, apoi m-am transferat la […]

  2. După 21 de ani | Dollo zice Bine - 23/12/2010

    […] zilele alea cam tot colectivul de oameni ai muncii de la institutul la care lucram atunci, surprinși de subita eliberare culinară, ne petreceam cele opt ore […]

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

Cât valorează un om? Dar după moarte?

sidonia cu geo bogza si miron

Cum am descoperit-o pe Sidonia Drăgușanu – scriitoare, ziarist freelancer în timpul războiului, activistă feministă, sfătuitoarea doamnelor, prietena domnilor – deși o uitase toată lumea, inclusiv Uniunea Scriitorilor

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

O bunică de pe strada care-i poartă numele lui Dan

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Vinales, seva eco-bio a Cubei

vinales20

Dar ce căutași, maică, taman în Cuba? l-am întrebat noi pe albanez. Și el nu pricepea ce-l întrebăm, dar râdea la noi. Noroc că nevastă-sa mai scăpa câteva cuvinte englezești și până la urmă ne-a arătat stâlpii casei, a bătut cu mâna în ei și am priceput că albanil nu era albanez, ci zidar.