C ineva care traieste la Berlin isi facea ieri un bilant al anului ce s-a implinit de cand a parasit Romania, cu bune, cu rele, dar mai ales cu normalitati pe care aici considera ca nu le-ar putea trai niciodata, pentru ca tara asta nu se va mai face bine. Parerea ei e impartasita si de cititorii care au descoperit-o, ca si mine, pe blog, unii plecati si ei, altii prinsi inca in dezideratul national de emigrare, dar fara curaj. Ce spune Cristina – caci asa o cheama pe romanca de la Berlin – e asa: „Romania va supravietui fofilandu-se. Nu se va curata niciodata, nu va reactiona coerent si unitar niciodata, nu se va civiliza cu adevarat ci va mima mai prost sau mai bine lucruri mai rele sau mai bune. Seva natiunii este tulbure rau si se tulbura pe zi ce trece tocmai pentru ca multi zic ca dau inca o sansa Romaniei, fara sa se gandesca atent ce inseamna sa dai o sansa Romaniei si ce inseamna sa astepti ceva de la ea. Lumea pleaca pe rupte spunand ca in Romania nu se mai poate trai. Ce tristete sa fim in Uniunea Europeana si sa nu mai putem cere azil politic. Ce asteptam sa se intample cu Romania? Concret”.
Altcineva ii raspundea ca Romania e ca un bolnav in faza terminala caruia nu i se spune ca o sa moara, ci ca are o scurta indispozitie care va trece. Cred ca toti simtim asta zi de zi, stim ca in timpul vietii noastre lucrurile nu se vor schimba suficient de mult incat sa prindem si noi normalitatea aia dupa care tanjim si pana la urma noi, astia care azi sarbatorim Ziua Nationala intre granite ne pacalim in subconstient cu ideea ca probabil, cumva, lucrurile se vor aranja astfel incat sa supravietuim. Sa ne fofilam, fireste. Pana la urma e si asta o cale de salvare personala, nu la fel de buna ca emigrarea, poate, dar un mod de supravietuire. Nu de viata, insa.
Imi amintesc de unchiul meu care a murit putin inainte de 89, de cancer. Abia implinise 50 de ani si cand a intuit ca nu mai are mult de trait ne-a spus ca unica lui dorinta ar fi sa-i supravietuiasca lui Ceausescu. Fusese ca un tata pentru mine – copil crescut fara tata, dar cu multe matusi si bunici, toate femei, el era modelul masculin pentru mine – si vestea bolii lui incurabile a fost ceva ce n-am inteles multa vreme. Desi stiam toti ca va muri, medicul de la Fundeni a considerat ca e normal ca tocmai bolnavului sa i se ascunda adevarul. Nici pana azi n-am inteles aceasta strategie absurda. Dadeam treapta a doua atunci cand el era bolnav si gandeam ca daca as afla ca voi muri in scurt timp as trai altfel. Nu-mi era foarte clar ALTFEL CUM, mai ales ca aveam abia 16-17 ani, dar ma revolta ca tocmai unchiul meu, care era un om atat de bun, de bland si de amuzant era tinut departe de propriul destin, de decizia de a-si urma ultimul vis. Mama, matusa si bunica il priveau mereu cu lacrimi in ochi si-l chinuiau purtandu-l prin tot felul de vraci si pretinsi vindecatori care luau mintile oamenilor si pe vremea aia. El a fost o vreme la fel de bland si de ironic, cum ne obisnuise, ca si cand nimic nu se intampla. Stia, totusi, dar poate ca mai spera si el in vreo minune. Timp de aproape un an-doi, cred, nimeni din familie nu a pus in cuvinte, nici macar din greseala, ideea ca el va muri, desi toti stiam asta. El mai facea glume, ba ca a implinit 50 de ani – deci jumatatea vietii – ba ca va muri si va scapa de noi, toate femeile cicalitoare din viata lui. Ultima parte a bolii a fost insa incarcata de ciuda, de fiere, de ostilitate. Bunul, blandul, glumetul unchi si tata era inveninat de gandul ca va muri, si cred, totodata, dornic sa incheie odata socotelile, cu lumea asta care-l rejecta prematur si fara drept de apel. Unchiul n-a avut nici dreptul, nici ocazia sa joace in ultimele luni intr-un soi de „The bucket list” , desi poate ca ar fi vrut. Nu stiu daca ar fi schimbat ceva o atitudine franca a medicului sau a familiei. Erau alte vremuri atunci, nici alternativele nu dadeau buzna peste tine, cancerul era o chestie relativ noua pentru noi, romanii mai neinformati, si probabil ca nimeni nu se credea suficient de capabil sa spuna clar cat mai ai de trait. Nici macar medicul.
Romania, insa, ar avea, poate alta sansa azi, ca bonav in faza terminala. Simtim toti ca suntem pe duca, dar traim ca si cand vom apuca pensia si ne ingrijoram ca n-o sa mai aiba cine sa ne-o plateasca. Poate ca o solutie ar fi tocmai asta, sa ne comportam ca atare. Sa nu ne fofilam, pentru ca oricum nu va conta cand se va trage linie, sa traim corect, sa spunem lucrurilor pe nume, sa cerem respect si sa nu mai toleram mizeria si coruptia, pe motiv ca am devenit imuni la ea, ci s-o reclamam de fiecare data cand se intampla, cu gandul ca mai avem prea putin de trait ca sa inghitim toate rahaturile. Macar ca exercitiu merita incercat. Pana la urma tot n-avem nimic de pierdut.
Stiu, acuma recitind ce am scris, pare o mare gargara. O fi impresia de dupa parada de Ziua Nationala ;). Dar, ia ganditi-va serios la asta!
Pai da, dar…. cui sa cerem respect si cui sa reclamam coruptia si mizeria… ?
Oricui ne-o scoate in cale. Ti se cere spaga, nu da! Te abuzeaza, reclama! Te opreseaza, riposteaza! Traieste ca si cand n-ai avea ce pierde. Ca si cand maine ar fi ultima zi. Asta era ideea. Ma gandesc s-o aplic, sa vedem ce iese. O sa va tin la curent 😉
DISPERARE este watermark-ul post-ului tau.
Oare ce pacate grele au savarsit romanii ca sa fie obligati acum de istorie sa traiasaca fiecare zi ca si cum ar fi ultima? Ca niste disperati!
Eu, din diaspora, o sustin pe Dollo, chiar daca in Romania eu inca nu am putut sa aplic conceptul ei. Disperare, Nedisperare, e in mod cert o forma de tratament a bolii romanesti.
Exact asta fac eu: sunt cu gura mare, spun totul pe fata, imi cer drepturile si respectul dar si respect, nu mi-e teama de nimeni, deoarece sunt convinsa de adevar si cred in dreptate, it sounds PERFECT. Dar, nu ma laudati, asta nu se intampla in Romania, cel putin nu pana acum. Aici ma molesesc toata, mi-e frica, sunt "lasha fruntasha" si ma conformez perfect mocirlei/bolii, ca sa scap repede, fara tam-tam, sa ma retrag pe insulita mea sanatoasa si plina de vitalitate cu principii solide din vestul Europei … spre disperarea prietenilor mei din Romania, care cu tristete iau la cunostiinta ca de fiecare data cand apar la Baneasa sau Otopeni, mi se va oferi cu siguranta o ocazie doua sa sustin boala din tara lor/noastra.
Da, acu, ma inrolez si eu activ in tratarea bolii romanesti, si stiti de ce, deoarece nu mai am nici un fel de responsabilitati personale/familiare in Romania, deci actiunile/deciziile mele nu mai "afecteaza" pe nimeni drag si/sau neajutorat direct. Consider, din proprie experienta, ca, cu responsabilitati solide fata de parinti si/sau copii si/sau familie/prieteni in general, nu ai nici o sansa sa lupti impotriva bolii din Romania. Daca nu ai pe nimeni "in grija", atunci da, se poate si in Romania.
Iata un ex: Daca nu dai spaga, dr./asistentul nu se atinge de parintele tau bolnav, sau il trateaza pe altul pt care i s-a dat spaga preferential. Ce faci? Cauti alt dr., faci scandal, te duci la director …? Eu una am dat spaga pt mama si pentru un batranel din salonul mamei, a carui batranica plangea pe coridorul spitalului ca n-are bani pt. nu-sh ce perfuzii si pentru vizita …
Poate e doar o scuza … E, eu oricum, nu mai am scuze …
Este trist, pentru ca ne-am invatat sa si promovam aceste fapte.
Daca cineva omoara pe cineva, dam la televizor si in presa, ia uite l-a omorat si in ce fel a facut-o, aproape ca te uiti la televizor sa vezi in ce mod inventiv ai mai putea sa omori pe cineva.
Promovam toata ziua bunaziua, ttt felul de persoane care nua u alt merit decat ca s-au culcat cu cine trebuie.
In schimb, lucrurile bune, oamenii care se lupta, nu sunt promovati decat daca prin lupta lor reusesc sa provoace scandal.
Ori modalitati de lupta se pot realiza si fara scandal.
De exemplu, pe 15 octombrie cand Asociatia Nevazatorilor anuntase un mare meeting national toata presa constanteana fugea dupa noi si statea sa vada ce o sa facem si cum.
Meetingul s-a anulat din cauza de guvern demis, iar presa s-a uitat ce facem noi, au venit au luat interviuri, au publicat si au avut grija sa dea tot o tenta de scandal articolelor.
In schimb, de o luna de zile, eu am pornit o campanie, despre care puteti citi la
http://blackares.blogspot.com
Campanie prin care merg in scoli la clasa si explic elevilor ce sunt persoanele fara vedere, cum putem interactiona, cum putem sa integram astfel de persoane, cum citeste, cum scrie, cum se foloseste de computer si multe altele.
Am dat presei constantene un material din care se putea face un articol frumos, dar care nu reprezenta scandal.
Am scos cu grija orice chestie care ar fi putut reprezenta scandal.
Rezultatul? A aparut o nota mica intr-un singur ziar, iar si acolo unde a aparut, ziarista s-a scuzat ca e asa mic, fiindca a taiat redactorul ca, zice el, nu reprezinta subiect, ca subiect pentru el sunt bataile si scandalurile.
Ce sa mai cerem, cand majoritatea suntem parte din sistem.
Si cei care sunt corupti, au ajuns corupti pentru ca au ost promovati la un moment dat, pe mine de ce nu vine sa ma corupa nimeni, fiindca sunt un anonim.
Nu zic ca doar cei promovati sunt corupti, "dar trebuie sa fi cineva" ca sa poti face ceva pentru care sa fi corupt.
Eu cred ca problema principala este atitudinea. Fatalismul a la Miorita, zicale stupide de genul "capul plecat, sabia nu-l taie" si alte asemenea sunt la mare pret pe la noi, nu-i asa? Pai si-atunci cum sa ripostezi? Mergand putin mai departe, de unde sa astepti ca un pacient nu se va duce la medic cu "o mica atentie"? Ok, castiga putin, dar poate si tu la fel – lui ii pasa? Nu ii platesti tu salariul, nu e grija ta, el are datoria sa te ingrijeasca indiferent cine esti, fara plata. Dar cu toate astea, in fata celor de mai sus mai toata lumea imi spune ca le e jena (da, jena) sa se duca cu mana goala.
Eu sunt o ignoranta, si chiar imi pare bine. Ignor ca "asa se face" sau "asa e bine"; fac asa cum trebuie, adica asa cum e legal in primul rand. Daca mi se cere ceva absurd la un ghiseu, cer explicatii, incerc sa conving de ce am eu dreptate, vorbesc cu superiorul. Nu ma impresioneaza texte de genul "asa e practica noastra". Am facut si reclamatii scrise cand a fost cazul. Si, ca sa ajung si la idee, mi-a iesit. Ok, cu efort, cu nervii mei pierduti, dar a functionat. Asa ca raman ingnoranta pana in panzele albe, chiar daca multi imi vor reprosa in continuare ca sunt cu capul in nori si ar fi bine sa ma trezesc la "realitate". Realitatea asta nu e petru mine, prefer sa mi-o fac pe a mea. Pe a noastra, sper eu.