Casa Poporului, spălată cu mopul de 200 de “hocheiste”

A doua mare clădire a lumii se întreţine zilnic ca o scară de bloc: spălată cu mopul, geamurile şterse cu ziarul, perdelele spălate în chiuvete. 

Doamna Nuţi spală zilnic „în faţă la Duca, la Mihai Vitezu şi la domnu’ preşedinte”. Cară după ea găleata din plastic în care înmoaie şi stoarce mop-ul după nevoi. Marmura pe care străinii păşesc cu admiraţie când vizitează Casa Poporului reprezintă doar un front de lucru prea mare pentru cât de puţine şi prost plătite sunt „fetele”. 3.500 de mp de holuri imense pe capul a 15 femei de serviciu. Asta e zona zero a palatului. Noroc că Mihai Viteazu nu prea aduce noroi în sala care-i poartă numele, iar „domnu’ preşedinte” al Senatului circulă cu maşina de serviciu până la scară.

Va aşteptaţi ca, la cât de celebră e în lume, Casa Poporului să aibă şi ea facilităţi de întreţinere cel puţin similare cu ale unui hypermarket de cartier. Dar nu e aşa. Sălile imense placate cu marmură sunt curăţate cu mopul, geamurile de catedrală se spală, gospodăreşte, cu mâinile şi cu ziare, iar perdelele… e aici e o întreagă poveste.

“Mama” Casei Poporului, arhitecta Ana Petrescu, zice că clădirea e prost administrată, şi că altfel ar fi stat lucrurile dacă ar mai fi trăit Ceauşescu, iar “tatăl” casei, şeful Direcţiei Tehnice Alex Tănase, dă vina pe lipsa de bani, dar şi pe defectele lăsate din construcţie. Între un tată liberal şi o mamă conservatoare, casa se deteriorează, înainte să apuce cineva să-i taie panglica oficial. 

Deputaţii fac coadă la lifturi şi la WC

Administrarea unei clădiri de rangul şi dimensiunile Palatului Parlamentului e o provocare. Publicul îşi imaginează că dincolo de coloanele înalte şi zidurile groase lucrurile se petrec ca într-o uzină nemţească. În realitate ele nu sunt cu mult diferite faţă de o scară de bloc românească, iar imaginatul confort oferit parlamentarilor nu e nici pe departe aşa cum şi l-ar dori ei. Cel puţin aşa zice deputatul Silviu Prigoană, care vrea să mute Parlamentul din Casa Poporului şi-n loc să pună „orice care să aducă bani la buget”.

Nu se poate ca deputaţii să stea câte 20 de minute să aştepte liftul după ce ies de la lucrări, iar pe etaj să fie numai patru closete. Casa aia nu e făcută pentru un Parlament întreg, ci pentru doi oameni. De ce să stăm să ne chinuim acolo? Eu de exemplu nu am un birou personal, ci împart unul cu opt deputaţi. Vi se pare normal să nu se găsească în toată clădirea aia câte un birou pentru fiecare deputat? În schimb are 4.000 de femei de serviciu…”, se revoltă Prigoană de mai bine de un an de când a fost ales în Parlament.

Cifrele sunt un pic diferite, aşa cum le prezintă Alex Tănase, şeful Direcţiei Tehnice a Camerei Deputaţilor, omul care răspunde de buna funcţionare a clădirii şi de coordonarea celor aproape 400 de oameni pe care-i are la dispoziţie pentru întreţinere. Omul spune că are de administrat zilnic „o piramidă” cu 800 de WC-uri pentru care fondurile de întreţinere vin doar „la minima rezistenţă”. Nu trebuie să ne mirăm, deci, că deşi se află de 20 de ani încă în execuţie, Casa Poporului a început să se deterioreze şi sumele alocate reparaţiilor concurează serios sumele anuale cheltuite pe finisări.

Banc: Cum schimbi un bec în Casa Poporului? 

Întreţinerea Casei Poporului oscilează între bancuri şi o tristă realitate. „Ca să schimbi becurile la un candelabru e ca în bancul cu poliţiştii – îţi trebuie şase oameni şi se face numai noaptea, ca să nu ne vadă presa şi să ne ia la mişto”, explică Tănase amuzat. Asta e cea mai mică dintre problemele casei, iar omul lasă să se înţeleagă că nu e vreo fericire să fii „tătucul” clădirii ăsteia, făcută cândva pentru cultul unui tătuc cu puteri mult superioare.

Zecile de mii de metri pătraţi de podele sunt spălate manual de 200 de „hocheiste”. De la mopuri li se trage porecla femeilor de serviciu, din vremurile când alergau pe holuri ca să aprindă luminile în clădire, când se anunţau vizite. Acum luminile se aprind computerizat, dar femeile tot cu mopurile au rămas.

Covoarele uriaşe, comandate şi asamblate pe bucăţi direct pe podelele casei, se aspiră şi, din când în când, se spală. „Odată am cumpărat un detergent care în contact cu lâna din covoare degaja un miros infernal. Câteva zile ne-am tot întrebat de unde naiba vine duhoarea aia, până când ne-am lămurit şi am schimbat detergentul”, povesteşte Tănase. De ce nu s-au cumpărat maşini speciale de spălat marmura, aşa cum există în orice hypermarket? „Păi de ce, că doar au avut bani destui!?” se întreabă retoric şi arhitecta Anca Petrescu.

Alex Tănase, o contrazice şi spune că fiecare cheltuială făcută în casă trebuie fundamentată birocratic şi chiar şi aşa, de multe ori achiziţiile publice din Palatul Parlamentului ajung în presa tabloidă titrate cu „Iar şi-au mai cumpărat parlamentarii ceva pentru confortul lor!”. În plus, casa nu a fost, până în 2008, recepţionată, pentru că nu era gata, iar orice cheltuială făcută înainte de recepţia finală era cumva ilegală.

În 2008 Parlamentul a emis o lege privind recepţia în fază unică, iar acest demers a permis cheltuieli legale de reparaţii, în ciuda faptului că nici până în ziua de azi casa nu e finalizată stă la sută. Tănase spune că există o singură maşină în casă, pentru „decapat” marmura. Aceasta se foloseşte o singură dată pe an pentru că procedura e foarte scumpă.

„Şasă cai” şi câteva clanţe 

Dacă arhitecta Anca Petrescu spunea că în vremurile de haiducie, imediat după 1989, casa n-a fost prea tare prădată de valorile din ea, Alex Tănase vine cu o versiune actualizată a furturilor mărunte din casă:

Când am fost la Poiana Braşov la un hotel, am recunoscut o clanţă din Palatul Parlamentului. Am întrebat un chelner ce e cu patronul şi mi-a zis că a lucrat la Casa Poporului

Micile amintiri prin care foştii lucrători sau vizitatorii se simt mai aproape de ctitoria comunistă nu se limitează la clanţele special făcute pentru uşile imense ale clădirii. Se mai fură încă mici cristale sau ţurţuri din aplicele care luminează discret pereţii – candelabrele sunt prea sus şi nu se ajunge la ele – după ce într-o vreme se furau chiar becurile. „La un moment dat un electrician a venit şi mi-a zis că a inventat o metodă ca să nu se mai fure becurile. Le-a lipit cu ceva de duliile de la aplice. După aia s-au furat cu tot cu dulii şi paguba era mai mare”, conchide Tănase.

Eu ştiu că se furau când era casa vraişte, se pleca cu coroniţa de cristale în spate, dar să te mai plângi acum că dispar clanţe şi cristale, mi se pare aberant. E clar o dovadă de proastă administrare”, e de părere arhitecta Petrescu.

Povestea clanţelor este elocventă pentru modul în care se derulează lucrurile în emblematica clădire a ţării. „Clanţele erau făcute la Urbis. Când s-a privatizat Urbis, presa de clanţe de la Casa Poporului s-a dezafectat. Când ne-am trezit noi că se fură, nu mai aveam de unde să le înlocuim. Ca să le comandăm tot la Urbis ne cereau o sumă imensă, ca să repornească presa, plus că noi aveam nevoie de maxim 30-50 de bucăţi, nu cu miile. Aşa că am dat anunţ pe internet. Au venit nişte ţigani (care aveau firmă şi cont pe elicitaţii.ro). Erau genul „şasă cai” ştiţi, cu mustăţi, cu pălării… şi au zis că ne fac ei clanţele. Au făcut câteva, dar s-au rupt repede”, povesteşte Tănase. 

Când se sparge ţeava la palat 

Ce nu ştie Silviu Prigoană, când stă la coadă la unul din WC-urile de pe palierul deputaţilor, e că în acele momente e foarte posibil ca un instalator să fie acolo şi să schimbe un robinet. „La 800 de grupuri sanitare câte avem în toată casa, zilnic ajungem să schimbăm măcar patru robineţi. Se mai sparg ţevi, care sunt vechi de 20 de ani ca şi casa…”, descrie Tănase fişa postului unui instalator. Şi dacă nu vă imaginaţi cum e să se spargă o ţeavă în Casa Poporului, înmulţiţi de cîteva mii de ori ce vi se întâmplă când îl inundaţi pe vecinul de jos, la bloc. „La câtă imensitate de spaţii e aici, nu ne dăm seama imediat când se sparge o ţeavă. Până nu ajunge apa pe palier şi o descoperă cineva. Atunci poate fi prea târziu, mai ales dacă dedesubt e vreo sală cu decoraţiuni din aur sau lemn de esenţă preţioasă. Reparaţiile costă cât nu face ţeava aia”, admite Tănase. 

Perdele de catifea intrate la apă 

Anca Petrescu zice că lucrurile stau acum în casă întocmai ca într-o gospodărie prost administrată, şi cel mai elocvent exemplu care-i vine în minte e modul în care se spălau până nu demult perdelele: „Păi cum e posibil să îţi baţi joc de nişte valori în halul ăsta, domnule? Să pună femeile de serviciu să spele perdelele în chiuvete?”. Tănase spune că au depăşit faza pe chiuvetă şi au ajuns cu perdelele la Nufărul, dar nici asta n-a ieşit bine: „Le-a dat la curăţat şi când s-au întors intraseră la apă cu vreo 20 de cm. Erau mai scurte. A fost un scandal monstru, a venit Curtea de Conturi să îi impute omului care le-a dat la curăţat nu ştiu câţi metri de perdele, că dispăruseră din inventar. Vă daţi seama, 20 de cm la atâta cantitate de perdele…!” .

„Păi normal, cum să dai la Nufărul asemenea valori, când ai perdele din catifea, brodate manual, nu se poate să nu ai şi o unitate de gospodărire”, contraatacă Anca Petrescu. „Când a fost făcută Casa Poporului era prevăzută cu o anexă specială pentru gospodărire, în clădirea unde e acum Facultatea de Medicină Veterinară de aici de lângă Mariott. Eu i-am întrebat acum zece ani dacă nu vor să le amenajăm nişte spaţii de servicii speciale, în casă, dacă tot acel grup gospodăresc a fost ocupat de facultate. Există atâtea spaţii în subsol. Puneam nişte utilaje care să spele să calce, să fie pentru întreţinerea casei. Cum e posibil până acum doi ani să speli perdelele în chiuvetă?”, acuză arhitecta. 

Dacă Ceauşescu ar mai fi trăit… 

Greu de spus ce ar fi fost acum în clădire dacă Ceauşescu ar mai fi trăit, dar pentru mama Casei Poporului un lucru e cert: clădirea ar fi arătat ca o casă bine întreţinută: „Bucureştiul arată cum arată nu din cauza caselor, care sunt superbe, dar suntem îngălaţi, murdari, umblăm cu haine murdare. Curăţenia era obsesia comuniştilor. Ceauşescu, de exemplu, când venea în vizită pe şantier îşi scotea pieptănul din buzunar, îşi aranja părul, îşi închidea nasturele de la sacou şi când termina îşi stergea pantofii înainte să se urce în maşină”. Anca Petrescu admite, totuşi, că pe vremea comuniştilor arhitecţii nu erau apreciaţi, dar spune că şi acum e la fel. Ea acuză că multe din disfuncţionalităţile clădirii se datorează şi eludării proiectantului de către administratori.

Ea crede că dacă n-ar fi ţinut aproape de Casa Poporului, în calitate de proiectant, „s-ar fi ales praful de ea, cum s-a întâmplat cu alte clădiri lăsate din mână de arhitecţi”. Arhitecta nu doreşte să recunoască public relaţiile conflictuale pe care le are cu administratorul clădirii, iar acesta adoptă faţă de ea o atitudine similară. Cei doi se ignoră reciproc, stând fiecare într-un birou îngheţat – ea la parter, el la ultimul etaj – unde termoficarea nu face faţă, iar zăpada pătrunde prin tâmplăria neetanşă a geamurilor. „Nu e vorba de bani, ci de proastă gospodărire. Ce bani îţi trebuie ca să decolmatezi un sifon ca să nu se producă indunaţii? Mai bine să cheltuim bani pe zugrăveli? Uitaţi-vă la terasa asta din faţa Camerei Deputaţilor. Nu schimbă nici nisipul de dedesubt, creşte iarba printre dale. O casă se mai şi mătură. E inadmisibil să se dea cu mopul”, zice Petrescu.

Apoi continuă: „Se fac lucrări fără proiectare. Zugrăvesc, pun faianţă după gustul lor, care de multe ori e îndoielnic, deşi legislaţia spune clar: te adresezi proiectantului clădirii. De exemplu: pentru un grup sanitar faci un proiect, culoare, proporţie, e totuşi o creaţie de arhitecutră. Nu dai drumul aşa după cum are un inginer impresia că e bine. Totuşi această casă a fost studiată, are un aspect unitar. Timp de 20 de ani nu a avut burlane. Abia acum s-au făcut. Nu s-a gândit nimeni, a trebuit să vină Năstase, când era preşedintele Camerei, să zică: măi, dar puneţi şi voi o tablă că se scurge apa pe ziduri…”.

Textul face parte dintr-un serial pe care l-am scris pentru EVZ în 2010

Citește și urmările:

Cine a salvat Casa Poporului de la ura naţională în ‘90

Cine vrea sa puna termopane la Casa Poporului

Etichete: , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Casa Becali, fostă Groza, fostă Auschnit, fostă Manu

Palatul lui Becali din București

“Intrați, bey, fotografiați ce vreți voi, vizitați tot, mi se rupe! O să văd eu ce-o să scrieți după aia, dacă sunteți cu sufletul curat… Intrați, faceți ce vreți, numa’ să nu furați!”. Așa ne-a primit Gigi Becali în curtea casei sale din Aleea Alexandru nr.1

Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

20180224_105612

Aventurile birocratice din lumea care nu vrea să înțeleagă avantajele renunțării la vize turistice.

Cum s-a făcut de am aflat povestea Amitei Bhose

AmitaBhose_Vaideeni1980

Fascinanta istorie a unei indience care s-a îndrăgostit de România citindu-l pe Eminescu, a lăsat familie și avere în urmă și a venit să trăiască în comunismul fără apă caldă și curent în căminele din Regie.

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.

Cine-l bate pe prinţul Charles, la popularitate, în Viscri

Patul care asteapta musafiri in casa Gerdei din Viscri

Transilvania li s-a arătat străinilor exact aşa cum este. Un ţinut minunat, locuit de oameni în esenţă buni, dar inconştienţi de valoarea moştenirii pe care o au în bătătură.

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.