Cine a salvat Casa Poporului de la ura naţională în ‘90

Să se facă mall sau să rămână un simbol naţional – Palatul Parlamentului?  
Întoarcerea la popor a casei care-i poartă numele a stârnit zilele astea frenezia comentariilor pro şi contra pe marginea ideii deputatului Silviu Prigoană de a transforma Casa Poporului în mall.
Unii ar spune că Ceauşescu se răsuceşte în mormântul lui secret la ideea că măreaţa ctitorie a socialismului va cădea în ghearele hrăpăreţe ale consumerismului. Alţii spun că totul nu e decât o temă populistă de campanie, scoasă de Prigoană de la naftalină special pentru campania electorală a fiului său, Honorius, după ce el însuşi a intrat în Parlament în 2008 cu aceeaşi promisiune. Însăşi mama Casei poporului, arhitecta Anca Petrescu, a luat în serios problema şi trăieşte cu teamă de mai bine de un an, de când are informaţii precise că Prigoană duce tratative cu oameni de afaceri străini să-i prăduiască opera de-o viaţă.
Rodul muncii întregului popor, după ideile câtorva sute de arhitecţi, dar mai ales după capriciile conducătorului iubit, fosta Casă a Republicii, devenită în 1990 Casa Poporului, apoi din 1994 Palatul Parlamentului, ar trebui să devină rentabilă, după părerea lui Silviu Prigoană, intrând pe mâinile unor oameni de afaceri care ar transforma-o în mall. Prigoană vehiculează în urechile publicului cifre disparate, menite să stârnească revoltă în populaţia afectată de criză, şi stârnind ura populară pentru a doua oară în ultimii 20 de ani la adresa celebrei clădiri.
Cifrele seci, regăsite an de an în bugetul Camerei Deputaţilor – instituţia care are casa în administrare – arată, însă, că cheltuielile cu întreţinerea clădirii nu depăşesc cu mult 10% din întregul buget al Parlamentului, un procent ce se regăseşte în multe bugete de instituţii europene. Mutarea instituţiei în altă clădire, aşadar, ar duce la economii minore în bugetul public, din care grosul se duce pe alte cheltuieli decât cele cu întreţinerea clădirii. 
Catedrala mall-urilor 
În plus, un argument puternic împotriva “prigonirii” Casei poporului va veni cu siguranţă exact de unde nimeni nu se aşteaptă: Biserica Ortodoxă Română, care plănuieşte deja de ani de zile ctitorirea în curtea Palatului a celebrei Catedrale a Mântuirii Neamului. Cum proiectul bisericesc a fost deja sfinţit pe noul amplasament, e foarte puţin probabil că înalţii ierarhi, care au o influenţă uriaşa asupra conducătorilor statului, vor accepta ca un mare mall – fie el şi un soi de catedrală a tuturor mall-urilor din România – să-i ia faţa mult aşteptatei Catedrale a Neamului. 
Arhitecta Anca Petrescu spune că ctitoria e una norocoasă, fiind apreciată de străini, şi apărată de români precum Ion Raţiu, Petre Roman, Adrian Năstase. 

Nu e prima dată când românii sunt chemaţi să-i decidă soarta acestei clădiri legendare. În decembrie 1989, cu opt luni înainte de programata tăiere a panglicii, Casa Republicii a căzut, ca şi puterea, în mâinile poporului. În frenezia populară, oamenii descopereau aşa zisele robinete aurite din casele dictatorilor, dar şi comorile zidite în imensul palat de pe deal: marmură de Ruşchiţa, ornamente suflate cu aur industrial de 4 carate, cristale de Mediaş, brocarturi şi mătăsuri brodate de mână în mănăstirile din Moldova, stucaturi de lemn din pădurile patriei sau mahon primit în dar de la Mobutu Sese Seko.

Un lux la dimensiuni uriaşe ce contrasta izbitor cu mizeria “cutiilor de chibrituri” în care trăia clasa muncitoare. Atunci s-au rostit pentru prima dată cele mai dure sentinţe la adresa Casei: să fie rasă de pe faţa pământului, să fie populată cu copii orfani, să fie făcută muzeu pentru ororile comunismului. Toţi o urau pentru că era întruchiparea visului megaloman al lui Ceauşescu, ridicat pe suferinţa şi înfometarea poporului, prin demolarea a ceea ce oraşul ăsta avea mai frumos: centrul vechi.

Să fie orfelinat, casino, muzeu… 

Casa nu era totuşi gata. 80% finalizată însemna o structură care îşi aştepta ornamentele. Holurile imense erau populate de câini, porumbei şi vizitatori ocazionali. În 1990 cineva a avut ideea de a organiza vizite acolo. “

Erau cozi de câţiva km. Stătea lumea cu răbdare să vadă ce e înăuntru,

îşi aminteşte arhitecta Anca Petrescu, hulită la concurenţă cu casa, pentru că fusese autoarea acelei construcţii dorită de Ceauşescu. La finalul vizitei oamenii erau puşi să-şi scrie părerea într-un caiet. „Caietele alea au fost salvarea casei. După ce o vizitau nimeni nu mai zicea să fie demolată. Au scris acolo oamenii cele mai trăznite idei, să se facă orfelinat, casino, muzeu… dar nimeni nu mai voia să fie demolată”, răsuflă şi azi uşurată mama Casei poporului.

Conţinutul acelor caiete a fost folosit într-un documentar realizat pentru TV5 de Frederic Mitterrand. Anca Petrescu spune că el a fost salvarea ei şi a casei: „A spus că este interesant că oamenii intră încrâncenaţi, urând această clădire – pentru că oamenilor li se spusese că de aia sufereau de foame, pentru că se făcuse această casă – şi când ieşeau îşi dădeau seama că e vorba de o investiţie realizată de oamenii de rând, ca noi”.

Nu ne vindem țara, nici Casa Poporului

Pentru început a fost nevoie de ochi străini ca să aprecieze la rece ceea ce românii urau la cald. Clădirea a primit atunci oferte avantajoase de cumpărare de la japonezi şi de la magnatul presei Rupert Murdoch. Ambele oferte, după spusele arhitectei Petrescu, ferme şi serioase, au fost refuzate din motivul arhicunoscut în epocă „nu ne vindem ţara”. Ion Raţiu, proaspăt venit din Marea Britanie, a fost unul dintre primii politicieni care a luat apărarea casei şi a propus o utilizare. „Ion Raţiu, care era un european, un duşman al comunismului, a fost cel care a apărat această clădire, şi a susţinut ca ea să adăpostească un simbol naţional, aşa cum englezii au o clădire impunătoare a parlamentului. Cuvântul lui a cântărit greu în această decizie care s-a luat până la urmă, ca să se mute aici Camera Deputaţilor”, povesteşte arhitecta Anca Petrescu. 

Proiectul lui Carol, visul lui Ceauşescu, coşmarul românilor 

Clădirea fusese, de fapt, destinată viitorului centru administrativ al ţării, Marii Adunări Naţionale, Consiliului de miniştri şi – câteva etaje – cuplului prezidenţial. Dimensiunile şi stilul ei îi pot fi imputate lui Ceauşescu, amplasarea şi ideea sunt însă mai vechi. Anca Petrescu spune că Ceauşescu nu a făcut decât să pună în aplicare dorinţa regelui Carol al II-lea care prevedea încă din anii 30 demolări pentru un nou ax est-vest al oraşului şi o clădire nouă pentru parlament, fix pe Dealul Arsenalului.

Pretextul a fost dat de cutremurul din 1977, când s-a luat decizia refacerii oraşului. Concursul pentru noul centru politic al ţării a fost lansat în scurtă vreme şi avea să desemneze la începutul anilor ’80 arhitecţii care vor construi clădiri administrative de importanţă naţională, precum şi o nouă axă prioritată a oraşului – ce avea să poarte până în 1989 denumirea de Victoria Socialismului.

Anca Petrescu, tănără absolventă la acea vreme, a concurat şi câştigat cu proiectul pentru Casa Republicii. I s-au atribuit legături inexistente de familie cu Elena Ceauşescu, şi nici până azi nu sunt lămurite în breasla arhitecţilor talentele ei profesionale care au impus-o în ochii cuplului Ceauşescu. Contestatarii ei spun că decisivă a fost tocmai vârsta ei fragedă şi flexibilitatea în faţa cerinţelor de multe ori absurde ale „beneficiarului”. De altfel Anca Petrescu nu neagă că anumite soluţii arhitectonice aplicate la Casa poporului îi aparţin lui Ceauşescu. Ea recunoaşte că a fost surprinsă de mersul lucrurilor, pentru că Ceauşescu a dorit ca lucrările să înceapă imediat după stabilirea câştigătorilor consursului de urbanism. „A fost foarte greu să faci proiectarea în paralel cu execuţia. Pentru că unul era proiectul prezentat la concurs şi altceva să detaliezi toate planşele de execuţie”, spune Petrescu.

Aşa a ajuns Anca Petrescu să coordoneze o echipă de peste 200 de arhitecţi. În piaţă s-a vorbit despre faptul că au lucrat atât de multe echipe la casă tocmai din cauza caracterului ei secret – nimeni nu trebuia să ştie cum se face întregul, toţi lucrau pe bucăţele. Anca Petrescu spune că lucrurile aveau un ritm imposibil de ţinut de o singură echipă, şi că singurele secrete ale clădirii sunt normale şi vizează adăposturi antiatomice fireşti, prevăzute de lege pentru orice clădire, precum şi tuneluri de legătură cu instituţii din apropiere – Ministerul Apărării etc. 

A costat cât un reactor de la Cernavodă 

În 1994 Camera Deputaţilor şi-a donat sediul din Dealul Patriahiei către Biserica Ortodoxă Română, şi s-a mutat în Casa Poporului. Sala plenului în care ar fi trebuit să se întrunească Marea Adunare Naţională a fost regândită şi transformată în sală pentru deputaţi. În 2004 avea să se mute aici şi Senatul, până atunci găzduit de fostul Comitet Central. Consacrarea internaţională a Casei Poporului avea să se întâmple la Forumul Crans Montana în 1996. „A fost apreciată internaţional atunci şi asta ne-a mai şters din impresia noastră proastă”, zice arhitecta Petrescu.

În prezent în casă îşi au sediul peste 20 de instituţii, unele dintre ele cu caracter secret. Casa nu a fost nici până azi terminată, deşi o mai despart de finalizare câteva suprafeţe din subsol, după cum susţine autoarea proiectului. Anul acesta Anca Petrescu spune că a reuşit să adune, în sfârşit, toată documentaţia tehnică la un loc, o muncă migăloasă, dar necesară pentru orice investiţie care are deja nevoie de reparaţii înainte de inaugurare.

În 1989 proiectele au fost aruncate în camioane, duse în diferite sedii şi noi am încercat să le punem la punct. Trebuie puse ca la puzzle, 50.000 de planşe cap la cap. Unele dintre ele lipsesc, s-au pierdut. Nu ştii, peste 10 ani nu mai existăm niciunul. Cei care vor să repare casa trebuie să aibă nişte documente. Clădirea e foarte complicată. Au avut un noroc chior că eu am fost tânără când m-am apucat de ea, dar toţi colaboratorii mei ori au murit, ori sunt bătrâni şi nu mai au chef. Mulţi şi-au făcut firme, cui îi mai arde de Casa Republicii? Ce nu e pe hârtie e în cap. Cât om mai fi vii, le-am zis să profite de noi”,

profeţeşte Anca Petrescu dintr-un birou îngheţat de frig – termoficarea nu face faţă în clădire – de la parterul Casei Poporului. 

Costul casei? Multă vreme n-a fost ştiut, iar azi circulă sume diverse, estimate. Patru miliarde de dolari, ultima strigare. Anca Petrescu are altă comparaţie: „Preţul acestei clădiri e exact preţul unuia din reactoarele de la Cernavodă, nu ştiam cât costă, am aflat şi eu mai târziu”.

UPDATE: Anca Petrescu a murit 3 ani mai târziu, după un accident auto urmat de complicații spitalicești, în octombrie 2013

 

Textul face parte dintr-un serial pe care l-am scris pentru EVZ în 2010

Citește și urmările:

Casa Poporului, spalata cu mopul de 200 de hocheiste
Cine vrea sa puna termopane la Casa Poporului

Etichete: , , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Românul s-a născut poet, de aia e mai lent

casca

Când o lucrare unică intră pe mâinile unor muncitori români termenele contractuale devin opționale. Totul în România durează mai mult, zice spaniolul șef de șantier. Dar la final iese o operă brâncușiană, zice inginerul român

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.

Hai păpușă sexoasă, bagă!

primaria

Primele victime ale poziționării USR împotriva modificării Constituției sunt propriii consilieri generali din București, hărțuiți grobian de consilierii PSD pe tema „cuplurilor de același gen”. Famiglia tradițională PSD de la Primăria Capitalei îi hărțuiește pe copiii adoptați ai cuplului bisexual USR

Pur și simplu Norvegia

16

Impresii de călătorie din Norvegia, încă o țară care nu suferă vreo comparație cu România.

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

machupicchu12

Ca să vizitezi Machu Picchu – casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american – trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a vreunui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren din lume.