N u stiu sa primesc complimente. Mi se trage de la educatia de acasa in care sistematic mama imi submina increderea in mine spunandu-mi ca nu sunt grozava in niciun domeniu, deci concluzia era ca nici complimente n-as avea de ce sa primesc. La asta s-a adaugat o cultura colectiva a ipocriziei care te impinge sa cauti in orice mic compliment ce ti se face un interes ascuns al celui care te apreciaza. Dupa multi ani de autoeducatie inca ma mai trec ganduri ciudate cand mi se fac complimente sau cand mi se spun lucruri frumoase, pozitive, si nu ma simt in largul meu atunci cand sunt apreciata.
M-am intalnit recent cu un prieten care sta in strainatate. Cand era in Romania era privit cumva ciudat de restul cunoscutilor, tocmai pe motiv ca gandea diferit, actiona diferit, alegea sa-si apere principiile in care credea chiar cu pretul unor pierderi mari. Nu stiu multi oameni care sa faca asta. Desi intre noi sunt relatii strict amicale, efuziunile lui la intalnire si la despartire, cuvintele frumoase pe care mi le-a spus, aprecierea lui fata de mine in conditiile in care nu are niciun interes in legatura cu persoana mea m-au facut sa ma simt cumva stanjenita. Mi-a facut placere, am avut in preajma lui o senzatie placuta de confort, omul emana pozitivism prin toti porii si o gandire sanatoasa, dar parca mi s-ar fi parut mai normal un „la revedere, mai vorbim” scurt si sec.
In trecut am avut o colega care te facea sa te simti prost numai cand te privea. Avea un ton vesnic zeflemitor, mirat cand ti se intamplau lucruri bune (da’ de ce ti se intampla tie si nu ei, ca e oricum mai capabila ca tine) si punea rapid etichete de tot felul. De regula negative. Intalnirile cu ea se concentrau pe un monolog in care ea isi descria cu lux de amanunte problemele dar si reusitele si, desi iti arunca din cand in cand cate un „tu ce mai faci?” nu-ti dadea ocazia sa si raspunzi, pentru ca „vai draga, dar tu ce probleme ai, ca nu ai ca mine copil, barbat, casa de intretinut, probleme pe cap, ai bani, cariera, nu ca mine etc!”. Femeia asta simbolizeaza pentru mine romanismul in dimensiunea lui raportata la restul lumii. Ea stia sa te faca sa te simti prost chiar si atunci cand n-aveai de ce, doar pentru ca din toata fiinta ei razbatea invidia bolnava fata de tot ce o inconjura.
Am trait cumva intre cele doua modele de comportament si-mi place sa cred ca am gasit in cei cativa prieteni pe care-i am oameni mai aproape de primul model decat de al doilea. Imi spunea mai demult, tot un prieten trait mult pe afara, ca primul lucru dupa care-i recunosti pe romani e incruntatura dintre sprancene cu care te intampina. Cand intalnesti un roman si-l intrebi ce face iti raspunde mai mereu cu „ce dracu sa fac!?” sau mai mucalitul „suflu ca sa nu crap!”. Sau chiar si atunci cand iti raspunde „Bineee, ce sa fac… ” urmeaza invariabil un dar…
De regula romanii se plang de diverse atunci cand se intalnesc, cand se suna la telefon se lamenteaza, comenteaza, barfesc, sunt nemultumiti de viata lor, de cei din jur, de tara, in general de tot ce-i inconjoara. De aici probabil si invidia pe cei care afiseaza altceva decat nemultumirea generala: „ia uite ala al dracu, de ce naiba o fi asa multumit?”. De aici, din educatia asta adanc infipta in ADN-ul nostru national, romanii nu se inteleg intre ei nici in diaspora, se cearta, se dusmanesc, se toarna, sunt cele mai dezbinate comunitati din strainatate. Culmea e ca de multe ori la dezbinarea asta contribuie si popii din bisericile romanesti de afara, uneori fiind si ei in razboi unii cu altii, daca se intampla ca in anumite comunitati sa fie doi sau trei popi. Se cearta pe enoriasi.
Lipsa asta de pozitivism ne face sa fim incapabili sa primim complimentele si sa facem complimente la randul nostru, ne amaraste mai mult decat viata in sine. De cate ori revin in tara din vreo calatorie afara imi propun sa-mi minimizez stresul cotidian printr-o atitudine pozitiva, sa abordez oamenii pe care-i intalnesc cu zambetul pe buze, sa ma plang mai putin, sa construiesc in loc sa demolez. Uit repede insa, si ma reintegrez prea usor in saramura asta nationala de neincredere care ne domina. Simt nevoia asta de autoincurajare si mai mult cand se intampla sa-mi mai vizitez si foste locuri de munca si sa ma revad in fostii colegi asa cum eram si eu, de prea multe ori sictirita de lipsa de timp, nemultumita de faptul ca sunt prea buna, dar ma irosesc, nemultumita de ceilalti prin urmare, desi principala frustrare venea din incapacitatea de a lua o decizie in privinta propriei vieti.
Sunt, asadar, inca incapabila sa primesc complimente, desi lucrez de ceva vreme la asta. Ma ajuta un pic si blogul asta pe care sunt constienta ca nu sunt nici pe departe asa de buna cum mi-as dori, dar imi creste inima cand ii vad pe altii cum se lauda singuri, desi eu ii vad tare … neinspirati 😉 De aia cateodata nu raspund la comentariile apreciative, pentru ca nu stiu cum, mi se pare ca nu le merit si ca daca as multumi ar insemna ca chiar le iau si in serios. O fi si ceva falsa modestie in asta, nu zic nu, dar in esenta totul se trage de unde va spuneam la inceput. Nu stiu sa primesc complimente!
Frumos articol. Felicitari.
***
nu tre' sa raspunzi la compliment, I get it :))
😛
Da, da, da!
Si ai uitat de celebrele cutume infipte ca si valori de educatie dupa care trebuie sa traim, ca inainte de a realiza o actiune care iti face bine tie trebuie sa stai sa aplici o multime de filtre sa vezi daca nu cumva actiunea/vorba ta este interpretata de cretini altfel.
Am avut o buna prietena in facultate, ne ajutam reciproc la cursuri/teme, ieseam impreuna prin oras, toate alea care le faci cu un prieten.
Totul era bine. Odata am plecat din oras si chiar ijmi era dor de ea si i-am scris un sms povestindu-i ce fac pe acolo si spunandu-i ca mi-e dor de ea.
Ferate! Crima, a rupt orice relatie pe motiv ca m-am dat la ea si numai faptul ca ea a fost fata cuminte m-a tinut departe.
De asemenea, un alt lucru cretin, cand te duci la cineva in vizita sa te duci cu ceva in mana.
Idea e, ca nu conteaza cu ce, cu orice te poti duce numai sa ai ceva in mana. Pai, daca nu conteaza cu ce, la ce dracu sa te mai duci? Numai sa faci frumos asa sa zici ca ai venit si tu cu ceva in mana?
Stau uneori si ma uit la chestia asta si as vrea sa o aplic, dar daca iau o sticla de vin, daca oamenii aia nu beau, sa merg pe alt principiu cretin lasa ca o dau si ei mai departe?
Dar daca oamenii respectiv au casa plina de sticle de vin si mai vin si eu cu una.
Daca iau un vin care nu le place.
Schimbati vinul cu orice si povestea e aceeasi.
Nu poti sa te duci la o petrecere (casatorit fiind) neinsotit, ca nu e frumos.
Am avut adevarate povesti acasa, cand am vrut sa ma duc la o petrecere fara nevasta, din simplu considerent ca ea (nevasta) nu s-ar fi simtit bine acolo si nici nu cunostea pe nimeni.
Am fost catalogat drept odios.
Si exemplele pot continua.
Traim intr-o lume care a luat protocolul regal, l0-a adoptat pe ici pe colo, scotand tocmai partile bune, a introdus dupa cheful fiecaruia cateceva si a fost adoptat pe scara larga drept reguli de buna cuviinta.
Pot sa ma … pe regulile respective, iar daca va prind ca veniti la mine in vizita cu vreo sticla de vin, sau cu vreo cutie de bomboane, sau cu vreun pachet de cafea, vi le bag pe gat.
bine, draga mea, atunci nu te complimentez 😀