Despre oameni si jurnalisti

Poza e de aici: http://hultan.wordpress.com

Jurnalistii nu e oameni, dom’le, asa cum ziarizdele nu e nici ele femei, ar fi o axioma care, desi prin definitie nu are nevoie de demonstratie, e sprijinita totusi de ultimii 20 de ani de istorie democratica a Romaniei, in care presa a plecat de la puterea care descatuseaza vocea poporului si a ajuns javra care suge sangele vlaguitei societati. Nu mi-am propus aici sa fac o analiza complexa a evolutiei presei in Romania, ci as vrea doar sa va povestesc cate ceva din propria experienta, din spatele pixului, cum s-ar zice, episoade care pe mine m-au mahnit si m-au facut sa ma intreb daca nu cumva isi merita soarta acest popor care isi justifica neincrederea in presa prin aceea ca presa a devenit straina de problemele lui, ale poporului.

Aseara am citit pe un forum parerile „avizate” ale unora care mi-au citit si ei mie interviul facut cu Radu Vasile, nevazatorul din Constanta. Comentatorii nu ma cunosteau, foarte probabil ca sa nici nu fi citit in totalitate interviul (care recunosc, era foarte lung, 24.000 de semne extrase cu greu dintr-o discutie cu Radu de peste 60.000 de semne) si totusi asta nu i-a oprit sa-si exprime certitudinile de genul: „interviul a fost  trunchiat ca sa dea bine din punctul de vedere al jurnalistului”, „reporterul cautator de senzational” si „Treaba e ca la modul in care e redactat articolul, finalul ala nu-i face nici o favoare lui Radu. Din contra”.

Nu ma mira parerea alora despre ziaristii care intotdeauna sunt niste nenorociti in cautare de senzational cu orice pret. Nu sunt singurii care gandesc asa, si nici singurii care-si permit sa emita pareri despre ceva/cineva fara sa-l cunoasca, adica fix ceea ce le reproseaza ei ziaristilor. In plus, oamenii isi permit sa critice ziaristii si presa, in conditiile in care ei nu cumpara ziarele alea mizerabile, dar le citesc si le comenteaza pe internet. Ca acolo e gratis si nici nu stie nimeni cine  esti, poti sa injuri in voie.

Ce ma deranjeaza este faptul ca dintre oamenii aia, ca si altii ca ei, la un moment dat in vietile lor morale se va ivi un moment in care vor avea nevoie de presa. Vor simti nevoia sa strige intr-un ziar ca li se face o nedreptate. Atunci, daca vor avea noroc si nu se vor fi desfiintat toate ziarele  care oricum nu mai folosesc nici la invelit slana si ceapa, atunci un ziarist, nevolnic, cautator de senzational, le va scrie povestea.Asa cum va sti el, trunchiat sau nu, incorsetat de lipsa de spatiu sau de niste sefi care nu vor vedea in povestea alora un articol de succes.  Si ei se vor extazia tamp si se vor pierde in multumiri umile: „nu ma asteptam sa scrieti despre problemele noastre, va multumim frumos, nici nu stiti ce impact a avut faptul ca ati scris despre noi!”.  Apoi lucrurile vor reintra in normal, oamenii aia nu vor mai cumpara ziarul, pentru ca a fost suficient ca au dat cativa lei pe exemplarele in care erau ei. Vor blama in continuare presa, ticalosita, asa cum le spun niste politicieni la fel de ticalositi, si se vor considera o fericita exceptie cu aparitia lor in ziar.

Mi s-a intamplat de multe ori ca oamenii sa-mi spuna, dupa ce am scris de ei si i-am ajutat sa-si rezolve o problema, ca nu credeau ca presa mai are putere sau ca presa mai poate fi interesata de problemele marunte ale unei comunitati. Nu va ganditi ca oamenii aia au ramas cititori ai ziarului care le-a facut binele. Ca sa nu mai zic ca simteau nevoia sa ma spaguiasca si pe mine, ca pe un functionar care i-a ajutat sa obtina o hartie.  Dar pentru o zi, ziua aia in care le-a aparut povestea si au fost pentru prima data bagati in seama de autoritatile care altfel le dadeau cu flit, atunci, in ziua aia, au crezut in presa. Nicio secunda mai mult. Intamplarea fericita nu le-a creat si obiceiul deloc costisitor de a citi macar un ziar, de a se informa, de a participa astfel la viata sociala.

…si despre lasitate

Nu mai departe de acum cateva saptamani, cand am scris despre reabilitarea termica a blocurilor, am dat peste alt fel de lasitate. Un bloc din sectorul 3 era lasat cu schelele pe el si terasa neacoperita, in plin viscol, de firma angajata de primarie sa le reabiliteze blocul.  Firma le cerea abuziv mai multi bani decat se intelesesera, primaria nu-i baga in seama pe considerentul ca oricum le finantase doua treimi din cheltuieli, deci erau mai norocosi ca altii, sa faca ciocul mic. Oamenii erau disperati, dar in fata ideii de a-si vedea in ziar numele au dat toti inapoi. „Daca se supara primaria si ne lasa asa?”. Administratora a mers mai departe cu ipocrizia si mi-a zis ca daca vreau sa scriu totusi ce mi-au zis ei, dar fara sa zic ca mi-au zis ei. Am incercat sa-i explic doamnei ca daca adopta tactica asta primaria ii va calca in picioare ca si pana atunci, si ca pana la urma cazul lor e de interes public, de vreme ce blocul lor beneficiaza de finantare de la buget, adica de la noi toti, ca sa-si puna termopane si scartaitoare pe pereti. Nimic n-a avut efect, oamenii nu voiau sa se puna rau cu primarul, desi se angajau la cinci ani de rate in urma lucrarilor facute smechereste de firma aleasa de primarie.

Am scris totusi despre cazul lor, fara s-o numesc pe administratora sau vreun locatar. Am dat poza blocului si numele firmei incriminate. In ziua articolului n-am avut nicio reactie, semn ca nu cumparase niciun locatar ziarul. A doua zi m-a sunat administratora, indignata foc, ca i-a spus ei cineva ca am scris la ziar despre blocul ei. Ea nu citise, dar avea incredere in ce i s-a spus, in ce a auzit. I-am recomandat sa citeasca si sa se convinga ca facusem exact cum mi-a cerut ea, am menajat-o, incercand totusi sa-i rezolv problema. Mi-a inchis nervoasa telefonul. Spre seara am constatat ca aveam trei apeluri pierdute de la ea, plus un sms in care ma implora s-o sun. Am sunat-o, ca s-o aflu complet schimbata, recunoscatoare, plina de scuze si de multumiri. „Cand v-am sunat dimineata eram la primarie, cred ca v-ati dat seama, trebuie sa ma prefac fata de cei de la primarie care ne-au chemat ca sa rezolvam situatia cu firma. Trebuia sa para ca nu eu v-am spus, cred ca ati inteles, nu?”. Nu, nu intelesesem. Imi venea greata. Doamna administrator a continuat cu multumiri si uimiri, ce succes avusese articolul, ce frumos se purtau acum cei de la primarie, care inainte nu-i bagau in seama, mi-a cerut chiar sa-i fac si ei rost de un ziar, acuma daca tot s-a incheiat cu bine totul. „O sa va mai sun daca totusi nu se rezolva problema, o sa tinem legatura”, m-a asigurat doamna la final. Nu m-a mai sunat, cred ca s-o fi rezolvat.

Ziaristii nu sunt oameni, sunt caini. Vaneaza, amusineaza, se gudura, musca, ling. Caracterul cainilor este, din pacate, direct influentat de calitatea oamenilor pe langa care cresc.

Etichete: , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce nu-i prieşte Mioriţei iarba din UE

turma-alergand

Oieritul românesc supravieţuieşte cu greu, între subvenţia europeană care vine târziu, dezinteresul tineretului pentru meseria de cioban, şi supremaţia supermarketurilor care ne bagă pe gât brânză de import.

Sărăcia se învață în familie și e ocrotită de stat

teclas

În Deltă oamenii se zbat ca peștii pe uscat: nu au de lucru, dar fac copii ca să trăiască din alocații. Copiii lor le vor călca pe urme. Needucați, necalificați, vor fi următoarele generații de votanți cu sacoșa.

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

gabriela petre

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia

Cine-l bate pe prinţul Charles, la popularitate, în Viscri

Patul care asteapta musafiri in casa Gerdei din Viscri

Transilvania li s-a arătat străinilor exact aşa cum este. Un ţinut minunat, locuit de oameni în esenţă buni, dar inconştienţi de valoarea moştenirii pe care o au în bătătură.

„Căpșunarii” care construiesc metroul din Drumul Taberei

Faur, Gheorghe și Vișovan în fața scutului cu care vor săpa tunelul de metrou

Au plecat de 10-20 de ani din țară, s-au specializat în săpat tuneluri în Spania sau Italia, și acum vin ca specialiști „străini”. Vestea proastă e că vor să plece înapoi. Sunt dezamăgiți că România nu a ajuns Europa din urmă cât timp ei au fost plecați.