Despre oameni si jurnalisti

Poza e de aici: http://hultan.wordpress.com

Jurnalistii nu e oameni, dom’le, asa cum ziarizdele nu e nici ele femei, ar fi o axioma care, desi prin definitie nu are nevoie de demonstratie, e sprijinita totusi de ultimii 20 de ani de istorie democratica a Romaniei, in care presa a plecat de la puterea care descatuseaza vocea poporului si a ajuns javra care suge sangele vlaguitei societati. Nu mi-am propus aici sa fac o analiza complexa a evolutiei presei in Romania, ci as vrea doar sa va povestesc cate ceva din propria experienta, din spatele pixului, cum s-ar zice, episoade care pe mine m-au mahnit si m-au facut sa ma intreb daca nu cumva isi merita soarta acest popor care isi justifica neincrederea in presa prin aceea ca presa a devenit straina de problemele lui, ale poporului.

Aseara am citit pe un forum parerile „avizate” ale unora care mi-au citit si ei mie interviul facut cu Radu Vasile, nevazatorul din Constanta. Comentatorii nu ma cunosteau, foarte probabil ca sa nici nu fi citit in totalitate interviul (care recunosc, era foarte lung, 24.000 de semne extrase cu greu dintr-o discutie cu Radu de peste 60.000 de semne) si totusi asta nu i-a oprit sa-si exprime certitudinile de genul: „interviul a fost  trunchiat ca sa dea bine din punctul de vedere al jurnalistului”, „reporterul cautator de senzational” si „Treaba e ca la modul in care e redactat articolul, finalul ala nu-i face nici o favoare lui Radu. Din contra”.

Nu ma mira parerea alora despre ziaristii care intotdeauna sunt niste nenorociti in cautare de senzational cu orice pret. Nu sunt singurii care gandesc asa, si nici singurii care-si permit sa emita pareri despre ceva/cineva fara sa-l cunoasca, adica fix ceea ce le reproseaza ei ziaristilor. In plus, oamenii isi permit sa critice ziaristii si presa, in conditiile in care ei nu cumpara ziarele alea mizerabile, dar le citesc si le comenteaza pe internet. Ca acolo e gratis si nici nu stie nimeni cine  esti, poti sa injuri in voie.

Ce ma deranjeaza este faptul ca dintre oamenii aia, ca si altii ca ei, la un moment dat in vietile lor morale se va ivi un moment in care vor avea nevoie de presa. Vor simti nevoia sa strige intr-un ziar ca li se face o nedreptate. Atunci, daca vor avea noroc si nu se vor fi desfiintat toate ziarele  care oricum nu mai folosesc nici la invelit slana si ceapa, atunci un ziarist, nevolnic, cautator de senzational, le va scrie povestea.Asa cum va sti el, trunchiat sau nu, incorsetat de lipsa de spatiu sau de niste sefi care nu vor vedea in povestea alora un articol de succes.  Si ei se vor extazia tamp si se vor pierde in multumiri umile: „nu ma asteptam sa scrieti despre problemele noastre, va multumim frumos, nici nu stiti ce impact a avut faptul ca ati scris despre noi!”.  Apoi lucrurile vor reintra in normal, oamenii aia nu vor mai cumpara ziarul, pentru ca a fost suficient ca au dat cativa lei pe exemplarele in care erau ei. Vor blama in continuare presa, ticalosita, asa cum le spun niste politicieni la fel de ticalositi, si se vor considera o fericita exceptie cu aparitia lor in ziar.

Mi s-a intamplat de multe ori ca oamenii sa-mi spuna, dupa ce am scris de ei si i-am ajutat sa-si rezolve o problema, ca nu credeau ca presa mai are putere sau ca presa mai poate fi interesata de problemele marunte ale unei comunitati. Nu va ganditi ca oamenii aia au ramas cititori ai ziarului care le-a facut binele. Ca sa nu mai zic ca simteau nevoia sa ma spaguiasca si pe mine, ca pe un functionar care i-a ajutat sa obtina o hartie.  Dar pentru o zi, ziua aia in care le-a aparut povestea si au fost pentru prima data bagati in seama de autoritatile care altfel le dadeau cu flit, atunci, in ziua aia, au crezut in presa. Nicio secunda mai mult. Intamplarea fericita nu le-a creat si obiceiul deloc costisitor de a citi macar un ziar, de a se informa, de a participa astfel la viata sociala.

…si despre lasitate

Nu mai departe de acum cateva saptamani, cand am scris despre reabilitarea termica a blocurilor, am dat peste alt fel de lasitate. Un bloc din sectorul 3 era lasat cu schelele pe el si terasa neacoperita, in plin viscol, de firma angajata de primarie sa le reabiliteze blocul.  Firma le cerea abuziv mai multi bani decat se intelesesera, primaria nu-i baga in seama pe considerentul ca oricum le finantase doua treimi din cheltuieli, deci erau mai norocosi ca altii, sa faca ciocul mic. Oamenii erau disperati, dar in fata ideii de a-si vedea in ziar numele au dat toti inapoi. „Daca se supara primaria si ne lasa asa?”. Administratora a mers mai departe cu ipocrizia si mi-a zis ca daca vreau sa scriu totusi ce mi-au zis ei, dar fara sa zic ca mi-au zis ei. Am incercat sa-i explic doamnei ca daca adopta tactica asta primaria ii va calca in picioare ca si pana atunci, si ca pana la urma cazul lor e de interes public, de vreme ce blocul lor beneficiaza de finantare de la buget, adica de la noi toti, ca sa-si puna termopane si scartaitoare pe pereti. Nimic n-a avut efect, oamenii nu voiau sa se puna rau cu primarul, desi se angajau la cinci ani de rate in urma lucrarilor facute smechereste de firma aleasa de primarie.

Am scris totusi despre cazul lor, fara s-o numesc pe administratora sau vreun locatar. Am dat poza blocului si numele firmei incriminate. In ziua articolului n-am avut nicio reactie, semn ca nu cumparase niciun locatar ziarul. A doua zi m-a sunat administratora, indignata foc, ca i-a spus ei cineva ca am scris la ziar despre blocul ei. Ea nu citise, dar avea incredere in ce i s-a spus, in ce a auzit. I-am recomandat sa citeasca si sa se convinga ca facusem exact cum mi-a cerut ea, am menajat-o, incercand totusi sa-i rezolv problema. Mi-a inchis nervoasa telefonul. Spre seara am constatat ca aveam trei apeluri pierdute de la ea, plus un sms in care ma implora s-o sun. Am sunat-o, ca s-o aflu complet schimbata, recunoscatoare, plina de scuze si de multumiri. „Cand v-am sunat dimineata eram la primarie, cred ca v-ati dat seama, trebuie sa ma prefac fata de cei de la primarie care ne-au chemat ca sa rezolvam situatia cu firma. Trebuia sa para ca nu eu v-am spus, cred ca ati inteles, nu?”. Nu, nu intelesesem. Imi venea greata. Doamna administrator a continuat cu multumiri si uimiri, ce succes avusese articolul, ce frumos se purtau acum cei de la primarie, care inainte nu-i bagau in seama, mi-a cerut chiar sa-i fac si ei rost de un ziar, acuma daca tot s-a incheiat cu bine totul. „O sa va mai sun daca totusi nu se rezolva problema, o sa tinem legatura”, m-a asigurat doamna la final. Nu m-a mai sunat, cred ca s-o fi rezolvat.

Ziaristii nu sunt oameni, sunt caini. Vaneaza, amusineaza, se gudura, musca, ling. Caracterul cainilor este, din pacate, direct influentat de calitatea oamenilor pe langa care cresc.

Etichete: , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.

Zen and the Art of Marcela Maintenance*

marcela

Calitatea service-urilor din București: prețuri europene, servicii făcute românește, pentru că „așa facem noi și n-am avut niciodată probleme”. Avatarurile unui șofer care se încăpățânează să citească manualul mașinii.

De unde ne informăm în epoca dezinformării

informare

Câteva metode de informare alternativă și de verificare a știrilor, pentru aceia debusolați și preocupați să nu se lase manipulați de presă.

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit

Învățăm greu, mimăm mult și uităm repede

iohannis

Săptămâna trecută, după 25 de ani de tergiversări, dosarul Revoluției s-a închis, fără să fie cineva pedepsit și fără să știm vinovații. Dar asta e deja istorie, acum ne arde incendiul din club, de data asta va fi altfel, acum au murit tineri nevinovați pentru profitul unora, nu pentru democrație și alte abureli.