I 
mi povestea mai demult un roman emigrat in Franta ca lasase in Romania o casa parinteasca cu cerdac sculptat de Brancusi. Pentru ca tatal personajului meu fusese un doctor celebru, iar comunistii au iubit intotdeauna intelectualii, casa parinteasca a devenit dupa nationalizare sediu de CAP. Iar cerdacul sculptat de Brancusi, ca si scarile interioare din lemn, cu stalpi sculptati de acelasi artist, au ajuns lemne de foc pentru clasa parvenita a presedintilor de CAP. Cand auzi asa ceva te gandesti ce bine ca Brancusi si-a pus geniul in piatra si fonta in celelalte cateva monumente lasate Romaniei. Cu bucuria asta in gand am cautat si eu Masa tacerii, Poarta sarutului si Coloana fara sfarsit, pe drumul de intoarcere din Hateg spre Bucuresti, prin Valea Jiului. Si cum credeti ca le-am gasit?
Pai le-am gasit intr-un tarziu, din pura intamplare. Am intrat in Targu Jiu dinspre Petrosani si m-am gandit ca tre sa fie niste indicatoare care sa te dirijeze spre operele lui Brancusi. In afara de ele cu ce s-ar mai mandri Tg Jiul? Pai de exemplu cu Ecaterina Teodoroiu, a carei casa memoriala se afla undeva pe stanga, cum intri in oras din directia de care va spuneam. Bine, dar bravul soldat Ecaterina Teodoroiu n-a fost asa celebra in strainatate, veti zice, asa ca noroc ca i-au facut tg jienii statuie. I-au facut si i-au pus-o pe acelasi drum, dar pe dreapta. E inghesuita intre mai multe blocuri si magazine, dar ocupa loc bun, comercial, chiar la strada, totusi.
E, nici picior de indicator despre Brancusi. Aflu insa de pe o placa maricica, la intrarea in oras, ca Tg Jiu e infratit cu un oras turcesc. Interesant. Cu Parisul nu s-ar fi infratit si jienii astia, poate asa ar fi scris pe placuta aia „infratit cu Parisul, oras in care sculptorul Constantin Brancusi a emigrat si creat pana la moarte, si unde se afla si azi atelierul sau de creatie, pe care l-a lasat mostenire statului francez”.
Si mergi, si mergi prin Tg Jiu. Si cauti macar centrul, unde te gandesti sa parchezi masina si sa intrebi pe cineva unde-l gasesti pe Brancusi. La un moment dat pare ca ajungi in centru, judecand dupa ambuteiaje, cladiri mari si hidoase, si imposibilitatea de a gasi un loc de parcare. Cu ochii beliti dupa un loc de parcare sau dupa un indicator care sa aminteasca de Brancusi, nimeresti din intamplare cu privirea direct intre picioarele Portii sarutului. Bingo! E intr-un parc la intrarea caruia se lafaie un banner mare cu o reclama la ceva ce se cheama Dolce Vita. Inauntru, pe o alee ce duce pana la Jiu treci prin Poarta, apoi pe Aleea scaunelor si ajungi la Masa tacerii. E undeva o placa mare albastra pe care scrie in romana si engleza ca alea sunt singurele monumente de for public pe care artistul le-a creat in Romania. Cine nimereste din intamplare in parcul asta (va zic asa, orientativ, pentru noi care veneam dintre Petrosani am trecut de Ecaterina Teodoroiu, am tot mers inainte, apoi am facut undeva spre stanga, apoi spre dreapta si iar spre stanga…) o sa stie si despre ce e vorba cu monumentele astea.
In mare amenajarea e decenta, e curat, Poarta era pazita de doi politisti comunitari si de pe margini exista promisiunea unei iluminari artistice (cred) pe timp de noapte. Desi oamenii nu sunt impiedicati sa se aseze pe scaunele lui Brancusi, monumentele sunt invaluite totusi intr-un aer de muzeu, de indiferenta localnicilor. Judecand dupa numarul mare de gura casca strans in jurul unei fantani arteziene vopsita intr-un albastru viu si un verde miscator, si pusa chiar in coasta Portii sarutului, am inteles de ce Brancusi nu se bucura de reclama: pentru ca nu mai e la moda. A apus moda pietrei, acum e la putere fantana cantatoare si balciul pentru copii, in acelasi loc, putin mai la stanga.
Undeva pe malul Jiului, in apropiere de Masa tacerii, era o casa varuita in alb, frumoasa, recomandata ca Centru de Informare Brancusi. Inauntru – pustiu. Cateva scaune si un televizor, dar nici picior de „informator”. Ca sa gasesc totusi Coloana am intrebat un tanar pensionar din parc, care mi-a zis „aaa, dar coloana nu-i aici, e in partea cealalta a orasului… Mergeti asa cand iesiti din parc, drept inainte, o tineti tot asa, treceti de o biserica si o sa vedeti si coloana”.
Si am mers, si am mers, la un moment dat mi s-a facut foame, si am stat mai intai la o coada la covrigi calzi, apoi iar am mers, si am mers. Noroc ca din loc in loc erau tasnitori cu apa, covrigii fusesera sarati. Am traverstat practic tot centrul aflat in sapaturi si am ajuns in sfarsit la biserica de care zicea omul. Biserica mare, impunatoare, cu schele pe ea, era in reabilitare. Langa ea, stanga, dreapta, nici urma de Coloana, totusi. Un’ sa fie, un’ sa fie? Am mai mers si dincolo de biserica, am traversat calea ferata si am ajuns in sfarsit s-o vedem. Dat fiind ca Poarta m-a surprins prin dimensunile reduse (cand o vezi la tv iti pare cat Arcul de triumf), ma gandisem ca si coloana o fi tot asa, mica, si nu se vede de viloaiele parvenite de pe strada denumita inca de pe vremea lui Brancusi „Calea eroilor”. Ei bine nu, coloana e atat cat imi inchipuiam, si e destul de bine pusa in valoare, intr-un alt parculet, pe o estacada mare cat un teren de fotbal, cu bancute de jur imprejur, sa tot stai s-o admiri. O placa explicativa e ceva mai generoasa cu informatiile si iti arata si filosofia intregului ansamblu creat de Brancusi, care se inscrie pe o axa est-vest a orasului, pornind de la Jiu, cu Masa tacerii, continuand cu Aleea scaunelor, Poarta sarutului si finalizandu-se cu Coloana infinitului. Axa se cheama „Calea eroilor” si a fost creata in cinstea gorjenilor care si-au aparat teritoriul in razboi.
Ma uit in stanga, dreapta, vad ca nu scria nicaieri ca n-am voie sa ma apropii de Coloana, asa ca pun piciorul pe iarba si o iau inspre mijlocul „terenului de fotbal”. Cei doi politisti comunitari de pe partea cealalta a terenului ma privesc ingrijorati, si cumpanesc: sa ma alerge n-ar fi o idee, ca nu-i ajuta burtile. Ajunsa in mijloc, ma invart in jurul coloanei, cochetez cu gandul de a o inbratisa (pana la urma am mers atata drum pana la ea, ar merita o intalnire mai calda) dar nu vreau sa le stric ziua gardienilor. Un cuplu prinde curaj si calca pe iarba dupa mine, isi fac poze unul altuia langa Coloana. Politistii sunt consternati si depasiti de situatie. Lucrurile reintra in normalul jian, de liniste si anonimat, de indata ce parasim obiectivul. Ma intreb cum s-ar descurca gardienii astia cu o hoarda de asiatici mici si pusi pe fotografiat. Noroc ca nu-i aduce nimeni p-acilea.
Pot sa zic ca l-am gasit in sfarsit pe Brancusi, asta ramas in Romania, anonim si nepromovat, dar pazit de gardieni asa, de forma, in spiritul nationalist gaunos „sa avem grija de valorile patrimoniului national”. Parol.
La Paris e tare frumos.
Foarte faina fotografia coloanei.