Rolul magarului intre oi

Cand am plecat la stana nu stiam nici macar ca si oile pot avea coarne ca berbecii, nici care e diferenta dintre o tigaie si o turcana. Nu vreti sa stiti ce intrebari am pus ciobanilor 😉 Insa, de la momentul constatarii-repros: „dar tu esti cam paralela cu oieritul, asa…!”, oamenii m-au acceptat cu bunavointa. Mi s-a explicat apoi, ca la oraseni, care sunt atuurile unei oi bune, care e rolul magarului intre mioare sau cum procedeaza ursul si lupul cand au pofta de niste „pastrama de oaie”. Dincolo de amanuntele organizatorice ale stanii, insa, am aflat mai multe chiar decat as fi vrut sa stiu, despre ce se mai poate gasi in laptele muls din ugerele mioarelor. Chestii accidentale precum cacareze, urina etc.

In timp ce ma chinuiam sa-mi adun mintile de pe pasunile pe care zburdau libere de trei zile, ca sa reintru in „blana” blogger-ului, m-a abordat pe msg un prieten vechi. Cand a auzit unde sunt si despre ce scriu m-a intrebat daca ciobanii mei au stadion. N-am inteles care e legatura, dupa aia mi-a explicat. El se gandea la Becali. Ei bine, nu, ciobanii mei sunt de fapt oieri. Astia nu au nici stadion, nici palat, nu sunt nici europarlamentari. Sunt doar o categorie sociala subtiata de vremuri, greutati si prejudecati. Pana azi m-am invartit printre cei din zona Bran-Moieciu-Brasov.

Ma asteptam sa-l gasesc pe baciul muntean cu blana de oaie pe el, cu bata infipta in barbie, cusma pe cap si fluierul sub mustata. L-am gasit, dar numai in pozele alb negru sau ingalbenite de vreme pe care mi le-au aratat copiii lui, in albumele de familie. Asa era tata, bunicul sau strabunicul. Unii dintre ei au facut puscarie ca chiaburi, pentru miile de oi pe care le purtau vara-iarna in transhumanta. Altii au murit la casele lor, cu oile imputinate, cu nimeni din familie care sa le duca turma mai departe. „Copiii au zis ca vor sa-si traiasca viata, nu sa stea la coada oii. Viata la animale e viata vitrega!”, mi-a zis o fiica de oier din zona Brasovului, care avea totusi, „de hobby” 16 oi si 11 miei abia fatati in hambarul din spatele casei. Lenuta, caci asa o cheama, ne-a facut si un bulz la repezeala, prezentat de fiul ei drept „pizza bulz” intr-un castron de Jena. Ceva intre savoarea traditionala a mamaligii cu branza de burduf si normele europene moderne de igiena si bucatareala.

Sergiu, sotul Lenutei, el insusi cioban de nevoie, ori de cate ori a devenit somer, povesteste cu umor cum a lesinat o turista cand a vazut pe viu o mulgere de oi la o stana. Cica ar fi cazut niste cacareze in hardaul in care se mulgea oaia, iar femeia, sensibila, de la oras, a lesinat gratios. „Ca s-o scuze, sotul a zis ca a lesinat ca a vazut atata lapte”, spune Sergiu hohotind la amintirea turistei cu fitze. Tot el mi-a explicat care sunt principalele calitati pe care trebuie sa le aiba o oaie: sa aiba lapte mult, tzatze mari, sa fie blanda si sa mearga inainte. Observati similitudini cu ceea ce se cere de la o femeie? Mersul inainte al oii e de fapt strans legat de capacitatea ciobanului de a o face sa-l urmeze. O fi oaia blanda, dar nici ciobanul nu trebuie sa fie orice tantalau. Cica oier adevarat e ala care stie sa-si fluiere oile si ele sa-l urmeze, nu sa le mane de la spate. Evident, acum sunt rari acesti adevarati oieri lideri, majoritatea sunt niste ciobani – observati folosirea peiorativa a termenului – care fac treaba cainelui, adica mana oile de la spate.

Viorel, un alt fiu de oieri de la poalele Pietrei Craiului, ajuns om important pe la oras, dar retras acum din nou la matca, mi-a povestit si care e rolul magarului printre oi. Chiar daca nici el nu-si mai gaseste acum rostul stravechi, cum nici blana de oaie, toiagul sau fluierul nu mai exista, magarul a ramas, insa, la stana, in virtutea inertiei. „Magarul era demult ceea ce e acum un ATV din asta cu roti mari cu care se dau pe camp smecherii. Magarul era bagajul ciobanului. Acolo, in samar, ciobanul isi punea hainele, merindele – branza, pastrama, palinca – tot ce avea nevoie cand pleca cu oile”. Magarul nu ramanea fara samar niciodata. Nici macar cand se golea nu era lasat sa huzureasca urecheatul, ci ii erau umplute desagile cu pietre, ca sa simta greutatea si sa nu-i treaca prin cap sa zburde printre oi, sa le omoare cu copitele.

Ar mai fi multe de povestit, dar ma incearca somnul. De trei zile tind spre o apropiere de program cu oierii: ma trezesc devreme, deci adorm mult inainte sa bata Mircea Badea de ora 11.00. De maine facem cunostinta cu oierii din Hateg, care s-au apucat sa salveze oaia turcana de la pieire.  Pana atunci va arat cateva poze din cele cateva zeci  facute zilele astea:

Etichete: ciobani, lapte, magar, miei, oi, turcana