Cand moartea are crize existentiale

Ce se intampla cand moartea decide sa-si ia concediu

„A doua zi n-a mai murit nimeni”. Asa incepe si se sfarseste cartea lui Saramago, despre intermitentele mortii. Practic moartea se decide sa-si ia concediu timp de sapte luni, intr-o tara europeana catolica, punand astfel la incercare spiritul uman si organizarea sociala. Daca intr-o prima faza oamenii s-au bucurat – nemurirea este pana la urma un vis imposibil de atins – lucrurile au degenerat in tarisoara cu 10 milioane de suflete, in care toate se incapatanau sa nu moara. Guvernul, casa regala, biserica, toti s-au gasit in impasul creat de nemaipomenita situatie. Inchipuiti-va ca insusi capul bisericii a fost nevoit sa admita ca „fara moarte nu exista inviere, fara invinere nu exista dumnezeu, iar fara dumnezeu nu exista biserica”. Criza in cel mai grav sens al cuvantului!

Pana la urma moartea decide sa-si anunte revenirea din concediu, printr-o scrisoare de culoare mov (!), trimisa directorului televiziunii publice. Apoi se intra intr-o noua etapa: aceea in care moartea decide ca fiecare cetatean care trebuie sa moara sa fie anuntat cu 8 zile inainte, tot printr-o scrisorica mov. Ea, moartea, isi imagina ca in cele opt zile oamenii au timpul necesar sa-si puna lucrurile lumesti in ordine, ca sa nu lase probleme nerezolvate in urma. Aiurea!

Paginile ce descriu biroul in care-si desfasoara moartea activitatea, dialogurile mortii cu coasa, si in general parerile ei despre viata si lume sunt o masura a geniului ironic al lui Saramago. Niciodata n-am citit ceva la fel de bun. Iar finalul, ei bine, va las sa-l descoperiti, pentru ca banuiesc ca veti da buzna la librarie ca sa cumparati cartea. Nu costa mai multe de zece lei, dar merita fiecare banut.

Etichete: , , ,

Trackbacks/Pingbacks

  1. Intermitentele mortii nu l-au sarit pe Saramago | Dollo News - 18/06/2010

    […] Jose Saramago a murit! Dar cartile lui raman. Ma gandeam sa completez ca si personajele lui sunt nemuritoare, dar cine a citit ceva scris de Saramago isi da seama ca el nu are personaje, ci „arhetipuri”, cum invatam pe vremuri la orele de literatura. Faptele si personajele lui Saramago sunt fictive, dar atat de vii incat te recunosti in atat de multe dintre ele. Prin urmare, pentru ca toti suntem datori cu o moarte, nu putem decat sa-l citam, inca o data pe Saramago, si sa spunem ca „A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la Adam şi Eva”, citat din “Intermitenţele morţii“. […]

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?

Slăbiciunile unei femei puternice

katharine-graham

„Personal history”, de Kay Graham, cândva cea mai puternică femeie din America, la cârma Washington Post: despre jurnalism, politică, feminitate și neîncredere. O carte despre cum era America great în secolul trecut.

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

gabriela petre

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia