Labus, viata si opera

Povestea lui Labus, cainele care alerga mai repede ca Superman

E ca un adolescent tinut in frau prea strans de niste parinti autoritari. Cand scapa din curtea-i stramta alearga in toate cele patru zari, cu viteze ce concureaza teleportarea. E, cum spune americanul, “in no time” acum aci, acum in capatul gradinii. Viteza lui e cu atat mai nefireasca cu cat reuseste s-o mentina fara sa se izbeasca de nimic.

Cand il vezi te astepti sa-si infiga gatul in cel mai apropiat obstacol. Si totusi nu. Tinut toata ziua in coltul lui, unde agreseaza o sticla de plastic si hartuieste o minge de tenis, Labus vede, miroase si simte libertatea abia catre seara, cand nu mai exista pericolul sa scape pe strada si sa concureze cu viteza lui masinile. Pret de aproape un ceas, Labus brazdeaza curtea in lung, lat, diagonala, mai ceva ca o retea de unde laser puse impotriva hotilor intr-un muzeu cu exponate pretioase. Daca ar lasa urme, ca paianjenul, n-ai mai putea calca prin ograda de drumurile lui Labus. E ca Superman cand se invarte in jurul pamantului ca sa intoarca timpul inapoi.

Tinta principala e gardul. Pe acolo trece viata: masinile, alti caini, oamenii. Latra, amusineaza, se chinuie sa distinga printre scandurile dese. Dincolo de el ar fi, pesemne, RAIUL. Dar nu l-a mai vazut de cand era mic si mai nebun decat acuma.

Apoi urmeaza marcarea teritoriului. Dilema! Unde? Sunt atatea locuri, unde s-o faca, unde s-o faca? Azi a ales castronul din care bea apa Ursu. Cainele mai batran si mai blazat al familiei. Ursu nu sta nici legat, nici inchis., E liber si deci nu apreciaza libertatea la adevarata valoare. N-a pisat mult, doar cativa stropi. Cred ca emotia l-a impiedicat pe Labus sa-i ude prea tare castronul Ursului. De altfel nici timpul acordat n-a fost in concordanta cu importanta evenimentului. Era grabit. Ceva mai tarziu a ajuns din nou la castron si a baut din el. Apoi a luat-o iar la goana.

Alearga cu urechile pliate pe spate, cu botul tasnind ca o sageata inainte. Cand face scurte pauze limba ii atarna ca un accesoriu firesc. O sa-i crape inima la un moment dat. Deocamdata e tanar.

Dupa cateva zeci de ture face o concesie: mi se aseaza la picioare. Ar sta la mangaiat, dar parca n-are nici rabdare. In plus emana un miros greu din gura cascata de efort. Dupa cateva fractiuni de minut o zbugheste iar. Mitica, pisoiul mezin al familiei, il priveste uimit, cu ochi mari, verzi. Nu  intelege ce se intampla cu cainele. Nu va intelege niciodata. E genul de felina cu fitze, care pare vesnic curata, desi se tavaleste deseori prin praf. Mitica pare un biscuite de ciocolata muiat in lapte de la mijloc in jos.  Merge tacticos printre tufele de zmeura si il priveste pe Labus ca o pitzi de Dorobanti pe unul venit de la tara.

Labus nici nu baga de seama uimirea suverana a lui Mitica. Acum e in usa casei, acum zgarma cu labele in brazdele de flori. Linge fara discernamant pietrele date cu var sau mana intinsa ca sa-l mangaie. Gura lui cascata scoate un abur fierbinte. Pesemne inima lui produce deja gigacalorii de atata alergat. Daca i-am pune un dinam ar lumina cu botul.

Tarziu, in noapte, accepta sa mai slabeasca ritmul. Se tolaneste in iarba si sulfa. Urechile ii stau treze, insa, si din cand in cand prinde cate un bondar si-l inghite nemestecat. Ti-e si mila sa-l mangai pentru ca asta inseamna sa-l zgandari din nou. Ar sari in sus, ar da din coada cu tot trupul, te-ar musca in joaca si ar lua-o la fuga ca sa aiba unde se intoarce. Asta e Labus, cel mai haios dintre caini. Maine dimineata va fi pacalit de stapana sa intre din nou in curtea cu sticla de plastic mototolita si mingea de tenis. De acolo ne va privi pe toti, cu jind, pana la lasarea serii, cand va alerga din nou dupa libertate.

Etichete: ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze

iovaneasa

Şapte tineri de la poalele Retezatului s-au apucat să crească oi când alţii ca ei voiau să emigreze. În câţiva ani au adunat în jurul lor peste o sută de crescători şi speră să fie urmaţi şi de consătenii care acum stau la poartă şi-i bârfesc.

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Din Buenos Aires con mucho calor

eu

Zgomotos, fierbinte, cu iz de grătar și cu aromă de tango – Buenos Aires, orașul cu 13 milioane de oameni

De unde ne informăm în epoca dezinformării

informare

Câteva metode de informare alternativă și de verificare a știrilor, pentru aceia debusolați și preocupați să nu se lase manipulați de presă.

Discuție cu o viitoare ziarizdă/piarizdă. Trizdă!

A fost odata copiutza - sursa foto: http://www.cheatingculture.com

Pentru cine zicea că presa e plină de ingineri, făcuți ziariști de ocazie, am un mesaj încurajator: vine tare din urmă generația copy/paste. Hold your breath!

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.