Labus, viata si opera

Povestea lui Labus, cainele care alerga mai repede ca Superman

E ca un adolescent tinut in frau prea strans de niste parinti autoritari. Cand scapa din curtea-i stramta alearga in toate cele patru zari, cu viteze ce concureaza teleportarea. E, cum spune americanul, “in no time” acum aci, acum in capatul gradinii. Viteza lui e cu atat mai nefireasca cu cat reuseste s-o mentina fara sa se izbeasca de nimic.

Cand il vezi te astepti sa-si infiga gatul in cel mai apropiat obstacol. Si totusi nu. Tinut toata ziua in coltul lui, unde agreseaza o sticla de plastic si hartuieste o minge de tenis, Labus vede, miroase si simte libertatea abia catre seara, cand nu mai exista pericolul sa scape pe strada si sa concureze cu viteza lui masinile. Pret de aproape un ceas, Labus brazdeaza curtea in lung, lat, diagonala, mai ceva ca o retea de unde laser puse impotriva hotilor intr-un muzeu cu exponate pretioase. Daca ar lasa urme, ca paianjenul, n-ai mai putea calca prin ograda de drumurile lui Labus. E ca Superman cand se invarte in jurul pamantului ca sa intoarca timpul inapoi.

Tinta principala e gardul. Pe acolo trece viata: masinile, alti caini, oamenii. Latra, amusineaza, se chinuie sa distinga printre scandurile dese. Dincolo de el ar fi, pesemne, RAIUL. Dar nu l-a mai vazut de cand era mic si mai nebun decat acuma.

Apoi urmeaza marcarea teritoriului. Dilema! Unde? Sunt atatea locuri, unde s-o faca, unde s-o faca? Azi a ales castronul din care bea apa Ursu. Cainele mai batran si mai blazat al familiei. Ursu nu sta nici legat, nici inchis., E liber si deci nu apreciaza libertatea la adevarata valoare. N-a pisat mult, doar cativa stropi. Cred ca emotia l-a impiedicat pe Labus sa-i ude prea tare castronul Ursului. De altfel nici timpul acordat n-a fost in concordanta cu importanta evenimentului. Era grabit. Ceva mai tarziu a ajuns din nou la castron si a baut din el. Apoi a luat-o iar la goana.

Alearga cu urechile pliate pe spate, cu botul tasnind ca o sageata inainte. Cand face scurte pauze limba ii atarna ca un accesoriu firesc. O sa-i crape inima la un moment dat. Deocamdata e tanar.

Dupa cateva zeci de ture face o concesie: mi se aseaza la picioare. Ar sta la mangaiat, dar parca n-are nici rabdare. In plus emana un miros greu din gura cascata de efort. Dupa cateva fractiuni de minut o zbugheste iar. Mitica, pisoiul mezin al familiei, il priveste uimit, cu ochi mari, verzi. Nu  intelege ce se intampla cu cainele. Nu va intelege niciodata. E genul de felina cu fitze, care pare vesnic curata, desi se tavaleste deseori prin praf. Mitica pare un biscuite de ciocolata muiat in lapte de la mijloc in jos.  Merge tacticos printre tufele de zmeura si il priveste pe Labus ca o pitzi de Dorobanti pe unul venit de la tara.

Labus nici nu baga de seama uimirea suverana a lui Mitica. Acum e in usa casei, acum zgarma cu labele in brazdele de flori. Linge fara discernamant pietrele date cu var sau mana intinsa ca sa-l mangaie. Gura lui cascata scoate un abur fierbinte. Pesemne inima lui produce deja gigacalorii de atata alergat. Daca i-am pune un dinam ar lumina cu botul.

Tarziu, in noapte, accepta sa mai slabeasca ritmul. Se tolaneste in iarba si sulfa. Urechile ii stau treze, insa, si din cand in cand prinde cate un bondar si-l inghite nemestecat. Ti-e si mila sa-l mangai pentru ca asta inseamna sa-l zgandari din nou. Ar sari in sus, ar da din coada cu tot trupul, te-ar musca in joaca si ar lua-o la fuga ca sa aiba unde se intoarce. Asta e Labus, cel mai haios dintre caini. Maine dimineata va fi pacalit de stapana sa intre din nou in curtea cu sticla de plastic mototolita si mingea de tenis. De acolo ne va privi pe toti, cu jind, pana la lasarea serii, cand va alerga din nou dupa libertate.

Tags: ,

No comments yet.

Leave a Reply

Oldies but goldies

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Life’s a bitch, prison bitch

irina-jianu-6-560x419

Irina Jianu, condamnată în lotul „Trofeul calității” alături și pentru Adrian Năstase, ispășește șase ani de pușcărie în închisoarea construită chiar de firma ei, în 2006, la Bacău

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Și nevaccinați, și cu sănătatea garantată de stat

vaccinare2

Dialog între doi medici la Comisia de Sănătate din Senat:
– Niciun guvern nu poate impune ca în corpul supușilor săi să fie inoculate cu forța anumite medicamente.
– Dar de ce obligăm bolnavii de sifilis să se trateze?
– Da, îi tratăm cu forța pentru că sifilisul se transmite pe cale sexuală, dar SIDA și minoritățile sunt libere…

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților