Dollores Benezic, anchetă publicată în 2010 în Evenimentul zilei
Staţia este construită din credite şi fonduri ISPA, şi ar trebui să epureze apele rezultate din canalizarea Capitalei şi a câtorva localităţi limitrofe. În urma epurării, însă, staţia va produce zilnic în jur de 400 de tone de nămol scos din apă, reziduu ce nu poate fi, conform legislaţiei de mediu, nici transportat, nici depozitat dacă nu e uscat sau cel puţin deshidratat. Din această cauză, comisarul Gărzii de Mediu, Silvian Ionescu, a declarat pentru EVZ că va închide staţia imediat după inaugurare, până când primăria va găsi o soluţie de gestionare a nămolului. După ce iniţial au negat informaţia, responsabilii din Primăria Capitalei care supraveghează investiţia au recunoscut în cele din urmă că există o problemă cu nămolul, dar susţin că ea va fi rezolvată “cumva” până la inaugurare. Deocamdată, însă, nu există niciun scenariu făcut pentru tonele de nămol ce vor rezulta zilnic din epurarea apelor, numai “studierea” problemei de către un colectiv de specialiştii s-ar întinde pe următoarele şase luni. Construcţia staţiei costă peste 100 de milioane de euro.
Proiectare şi investiţie europeană, rezultat românesc
Digestorul și bazinele de decantare de la Glina
Bucureştiul nu a avut niciodată o staţie de epurare a apelor uzate. Toată canalizarea Capitalei s-a deversat mereu în Dâmboviţa care a dus-o astfel în Argeş, în Dunăre şi apoi în mare. La mijlocul anilor ’80 Ceauşescu a dorit să construiască o staţie de epurare, dar n-a reuşit s-o finalizeze până în 1989. În urma lui au rămas, pe cele o sută de hectare alocate la ieşirea din Bucureşti, câteva bazine uriaşe şi nişte construcţii supradimensionate, în stilul epocii, ce urmau să filtreze apa captată în caseta de canalizare de sub Dâmboviţa. Lucrurile au rămas în paragină zece ani, cu o mică pauză prin 1996 când regia de apă de atunci ar fi încercat să pornească treapta mecanică a staţiei. Atunci a intervenit un accident ecologic (după cum se spune chiar pe site-ul municipalităţii), soldat cu deversarea unei mari cantităţi de păcură în canalizare – de la o centrală termică – şi nimeni n-a mai dat drumul la staţia de epurare.
În 2000, la cerinţele Comisiei Europene, autorităţile române au admis că întâiul oraş al ţării are nevoie de o staţie de epurare, dar au mai trecut încă şapte ani până când s-au apucat efectiv de lucru. În acest timp s-au făcut cereri de finanţare, studii de fezabilitate, planuri, proiecte, caiete de sarcini, licitaţii. Când toate au fost gata, în 2007, primarul de atunci al Capitalei, Adriean Videanu, împreună cu premierul Călin Popescu Tăriceanu au inaugurat lucrările la viitoarea staţie. Era un proiect făcut de o firmă engleză, “consultat” de o firmă suedeză, supervizat de o firmă din Marea Britanie şi una din Germania şi executat pe teren de o firmă grecească, sub atenta supraveghere a Primăriei Capitalei. Exploatarea staţiei, când va fi gata, ar urma să intre pe mâinile firmei franceze Apa Nova, care exploatează şi reţeaua de apă şi canalizare a Bucureştiului.
Cu o asemenea distribuţie, “filmul” staţiei de epurare de la Glina nu putea să fie decât unul de Oscar. Dacă adăugăm şi că staţia va fi cea mai mare din sud estul Europei, şi a treia din Europa, după una din Anglia şi alta din Grecia, putem doar să ne imaginăm că Bucureştiul va beneficia în curând de una dintre cele mai mari şi moderne investiţii de mediu din epocă.
100 de milioane de euro, treaba făcută pe jumătate
Valoarea investiţiei ajunge la aproape 100 de milioane de euro, din care peste 55 de milioane sunt acordate din fonduri ISPA, 10 milioane de euro constituie un împrumut făcut de municipalitate la BERD, alte 25 de milioane de euro un împrumut de la BEI şi restul de până la 3 milioane de la bugetul de stat.
Banii vor ajunge, însă, numai pentru jumătate din staţie, denumită şi treapta întâi. Aceasta va epura jumătate din debitul de 14 mc/s de apă din canalizarea Capitalei, printr-o procedură mecanică şi una biologică, dar nu va scoate din apă metalele grele, nitriţii, fosofaţii, şi nici nu va avea un sistem de înlăturare a mirosului rezultat din procesul de epurare şi fermentare a nămolului. Ceea ce înseamnă că pe lângă mirosurile infernale de la Protan şi de la groapa de gunoi Glina, locuitorii din zonă vor fi asaltaţi, din vară, de încă o miasmă, cea de canalizare fermentată.
Anul acesta primăria ar trebui să depună o nouă documentaţie pentru obţinerea unei finanţări din fondurile de coeziune, pentru finalizarea celei de-a doua trepte de epurare până în 2015, termen dat de UE pentru conformarea la normele de mediu în domeniul poluării apelor. Cea de-a doua fază a staţiei ar urma să aibă şi un incinerator pentru nămolul rezultat din epurare, aşa cum au toate staţiile de epurare din lume.
Tărăgănare de 20 de ani, întârziere de şase luni
Prima etapă a staţiei de epurare ar fi trebuit inaugurată în decembrie 2009, însă atât constructorul grec cât şi primăria se scuză reciproc prin surprizele neplăcute găsite pe şantier în lucrările făcute înainte de 89. “Când am băgat apă în digestoare am constatat că nu sunt etanşe şi curg, deşi ele erau construite dinainte şi se presupunea că sunt bune”, explică Sanda Traşculescu, şefa Unităţii de Implementare a Proiectului din Primăria Capitalei.
Inginerul Mateevici, greco-românul care dirijează construcţia din partea firmei greceşti Aktor Atena, spune şi el că „Atunci când faci o reabilitare dai peste deficienţe ascunse la care nu te aştepţi. Nimeni nu a avut curajul, când s-a făcut caietul de sarcini şi consultanţă tehnică, să viziteze sau să se uite pe dinăuntru la aceste digestoare. Trebuie un eşafodaj special şi nimeni nu-l putea face. Toţi s-au bazat pe nişte certificate lăsate de constructori, găsite în arhive”. Mateevici spune că au demolat 85.000 de mc de betoane vechi şi că din lucrările de pe teren reiese că Ceauşescu ar fi dorit iniţial să construiască o staţie cu trei trepte – de aceea făcuse şi nişte bazine supradimensionate care nu exitau nici în literatura de specialitate – , dar ulterior s-a răzgândit pentru că era prea scump. „La vremea respectivă totul era copiat de la ruşi. Dar şi ruşii au progresat. Noi am fost nevoiţi să adaptăm ce am găsit aici la tehnologia cu care se vor obţine rezultate conforme cu standardele româneşti şi europene”, a conchis Mateevici.
Silvian Ionescu, însă, susţine că întârzierile de jumătate de an coincid şi cu o perioadă corespunzătoare din 2008 în care proaspătul primar Sorin Oprescu a oprit toate finanţările din Primăria Capitalei atunci când s-a instalat în funcţie. Aceste tăieri de fonduri au avut acelaşi efect de întârziere a lucrărilor şi asupra şantierelor de la Pasajul Basarab, Centrul Istoric sau stadionul naţional.
Ultimul termen promis de finalizare a primei trepte este acum iulie 2010, conform primăriei, şi iunie 2010 după dorinţa grecilor care, după tăierea panglicii, vor exploata staţia, de probă, până la finele anului 2010 când o vor preda la cheie primăriei şi implicit firmei Apa Nova.
Nămolul, o “smântână” neagră de care primăria nu ştie cum să scape
În acest scenariu multinaţional de execuţie şi proiectare, lucrurile s-au petrecut, totuşi, româneşte. Deşi staţia – atât cât exista ea pe teren – a fost demolată pe alocuri şi refăcută astfel încât să se adapteze la noile tehnologii în domeniu, proiectanţii au scăpat din vedere managementul deşeurilor rezultate din procesul de epurare, respectiv a nămolului scos din apă. Proiectanţii lui Ceauşescu intenţionau să arunce nămolul pe câmp. Între timp, însă, câmpurile au căpătat stăpâni, pe unele s-au construit locuinţe, din ce în ce mai aproape de viitoarea staţie de epurare, şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, nici legisilaţia europeană de mediu nu ne-ar mai da voie să aruncăm pe câmp nişte nămol despre care nimeni nu ştie acum ce componenţă are, dacă e poluant sau nu. Inginerul Mateevici spune că abia după darea în folosinţă a staţiei se va şti ce chimicare va avea nămolul în el şi dacă va fi toxic sau nu.
De altfel în documentaţia tehnică se precizează că în noul proiect nămolul nu se va mai arunca pe câmp, şi sunt prevăzute câteva instalaţii de deshidratare a nămolului. Silvian Ionescu susţine, însă, că procentul de umiditate rămas în nămol după aceste proceduri – de 85% – este inacceptabil. “E cel mai sordid noroi posibil. Are 85% umiditate. După legile europene noroiul ăla e deşeu periculos, nu poate fi transportat decât cu vidanja, şi numai cu autorizaţie specială. Deci ar fi 40 de vidanje care să iasă zilnic pe poarta staţiei. Din ce am văzut au băgat 1,3 milioane de euro în mijloace de transport. Deci au de gând să transporte acel nămol”, se minunează Ionescu.
Inginerul Mateevici admite că nămolul rezultat din instalaţiile de uscare ale staţiei va avea consistenţa unei smântâni, şi spune că soluţia pentru managementul acestui deşeu e aşteptată de la beneficiar. Primăria va trebui să decidă ce face cu el: „Nămolul va avea gradul de fluditate cerut în caietul de sarcini. Nu-mi amintesc cifrele. Mai departe, ce face operatorul cu nămolul, e treaba lui. Deshidratarea e o chestiune tabu. La Atena de exemplu se trece printr-o staţie de uscare care-l transformă într-un fel de pământ, dar care are caracteristici de incinerare – se poate arde în diverse fabrici producătoare de ciment. Aici nu s-a cerut asta. Aici conceptul celor care au făcut caietul de sarcini a fost că în faza a doua se va face un incinerator”.
Managementul nămolului, „aburit” cu vorbe
Sanda Traşculescu ne-a descris prima dată nămolul ca pe un „pământ de flori” ce ar putea fi aruncat pe câmp, dar pe care primăria ar fi aranjat să-l arunce la câteva gropi de gunoi. „Conform legislaţiei româneşti trebuie să aibă 65% umiditate, ca să poţi să-l transporţi. Noi am fost şi am vorbit deja la gropile de gunoi, se va face un contract pe patru ani până se construieşte linia 2 şi incineratorul. Ori la Glina, ori la alte gropi. Se transportă în camioane. Dacă are umiditate de 85% curge, dar la procesul tehnologic pe care-l avem acum trebuie să iasă mai uscat, că nu avem ce face. Echipamentele sunt foarte bune…”.
Ulterior, după confruntarea cu declaraţiile şefului de la Garda de mediu, Traşculescu a spus că problema nămolului va fi rezolvată printr-un nou proiect pe care îl va avea în lucru consultantul străin care se ocupă şi de faza a doua a staţiei. „Da, conform caietului de sarcini nămolul va avea umiditate de 85%. Dar vrem să upgradăm, ca să avem o deshidratare a nămolului. Avem nişte economii şi vom reuşi. Chiar săptămâna asta am rugat consultantul ca să-mi facă o estimare cât mă costă creşterea gradului de deshidratare ca să ajungem la 65%”.
După numai o săptămână, însă, oficialul primăriei s-a sucit iar şi ne-a declarat că lucrurile sunt ca şi rezolvate, fiind semnată deja o înţelegere cu Facultatea de hidrotehnică. „Ei vor face un studiu de management al nămolului, pentru că sunt cei care ştiu cel mai bine ce trebuie făcut, şi vom implementa soluţia propusă de ei. Am vorbit deja în acest sens cu decanul facultăţii”, ne-a asigurat doamna Traşculescu. La câteva zile după această declaraţie, însă, nimeni din Facultatea de hidrotehnică Bucureşti nu poate confirma această discuţie, dimpotrivă. Şeful catedrei de specialitate susţine că nu a primit nicio comandă de la primărie, şi că şi dacă ar primi-o numai studiul ar dura peste şase luni, fapt ce ar face imposibilă adoptarea unei soluţii viabile până la momentul inaugurării staţiei.
Silvian Ionescu: „În august vă închid staţia cu panglica în mână!”
Silvian Ionescu spune că e decis, în aceste condiţii, să închidă staţia. “Din martie 2009 şi până acum a devenit o ambiţie pentru mine, că nu înţeleg ce au de gând. Am fost la Oprescu şi m-a luat la mişto, a început să facă bancuri. Aruncă pisica în Popeşti Leordeni, care are 20.000 de suflete care nu-s în orgada lui. Noroaiele alea au nitriţi şi fosfor, dacă le împrăştii pe pământ pârjoleşti tot. Eu nu vreau să am dreptate, dar e o problemă uriaşă. I-am zis lui Oprescu aşa: în august tăiaţi panglica. Silvian Ionescu sau oricine e pe funcţie atunci vă închide staţia cu panglica în mână tăiată. Noroaiele alea sunt ilegale. Or, ei abia acum se agită, deşi eu le-am atras atenţia din iunie 2009. O să se facă că lucrează. Nu prea mai văd când au timp să parcurgă toate etapele”, conchide comisarul de mediu.
Ionescu spune că există multe variante pentru uscarea nămolului, adoptate la toate staţiile de epurare din lume, totul era ca românii să se decidă ce variantă adoptă până la construcţia incineratorului. Majoritatea sunt costisitoare, însă. Varianta deshidratării nămolului cu var, de exemplu, costă 90 de euro/mc, şi ar reduce umiditatea cu 45%. Noroiul astfel uscat ar putea fi transportat la groapa de gunoi, zice Ionescu. „Există o rezervă de 12 milioane de euro în bugetul românesc, la care se adaugă de la UE 36 de milioane , deci financiar există soluţie. Pentru orice soluţie tehnică. Numai s-o adopte”, zice Ionescu. Tot el mai spune şi că multe din neajunsurile proiectului i-ar fi fost semnalate chiar de firma grecească constructoare, care susţine că nu a fost întrebată de nimeni cum ar trebui făcută staţia, în condiţiile în care expertiza o recomandă: „Aktor are opt staţii construite şi operate în Germania, plus pe cea de la Atena. Grecii mi-au spus că nu i-a întrebat nimeni cum e mai bine. Au consultant, dar nu se înţeleg cu el”.
Ce se întâmplă când se bat prea mulţi pe o investiţie
Ionescu mai semnalează şi faptul că s-a lovit de opacitatea municipalităţii în acest proiect, lucru pe care l-am constatat şi noi pentru documentarea acestui articol. Informaţiile despre staţia de epurare a Capitalei s-au developat greu. Fiecare parte implicată se fereşte să declare public care este mersul investiţiei, preferând să declare că totul e în grafic şi că… va fi bine în final. La mijloc sunt interese financiare imense. Primăria nu doreşte să se afle că a gestionat prost o afacere ce putea să ne aducă la poarta oraşului una dintre cele mai moderne investiţii de mediu. Constructorul grec nu doreşte să dezvăluie toate neajunsurile cu care s-a confruntat în cei trei ani de lucru în România pentru că intenţionează să liciteze şi pentru faza a doua a lucrării. În plus, tot grecii ar fi dorit să opereze şi staţia, după inaugurare, pentru că operarea stoarce bani mulţi din vistieria oraşului. Bucureştenii plătesc deja în facturile de apă şi canalizare o tază pentru epurare, deşi staţia încă nu funcţionează. Primăria Capitalei a apucat, însă, să promită staţia firmei Apa Nova, căreia i-a dat prin concesiune pe 25 de ani şi reţeaua de alimentare cu apă, canalizarea şi staţia nenăscută încă. În acest cerc al intereselor, lucrarea în sine are toate şansele să iasă incompletă, ca un copil pe care se ceartă prea multe moaşe şi rămâne cu buricul netăiat.
