Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Şase ziarişti din Luxemburg au vizitat Transilvania, într-un tur organizat de câteva ONG-uri care se străduiesc să-i convingă pe ardeleni să-şi păstreze tradiţiile, şi să le vândă astfel străinilor un turism exotic pe care nu-l mai găsesc la ei acasă. Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase. La final au întrebat de ce toată lumea râde şi dă din cap când e întrebată ce fac guvernanţii.

Pretextul primei lor întâlniri cu România a fost dat de deschiderea la Sibiu a filialei Institutului  luxemburghez pentru Itinerarii Culturale. Conferinţă de presă, declaraţii oficiale, invitaţi de marcă din ambele ţări, cocktail, totul în ambianţa modern-medievală a Sibiului, capitala culturală europeană în 2007, în acelaşi timp cu Luxemburg. Odată depăşit momentul oficial, ziariştii s-au trezit într-un microbuz, pe drumuri umblate doar de căruţe, în căutarea moştenirii săseşti: bisericile fortificate din sudul Transilvaniei. Primul traseu cultural românesc care candidează la bunăvoinţa Consiliului Europei pentru a fi introdus între cele 29 de trasee culturale europene asaltate an de an de milioane de turişti.

Cei şase lucrează la diverse publicaţii luxemburgheze, dar au naţionalităţi diferite. Roberta e italiancă, Romina are mama franţuzoaică şi tatăl italian, Janina e nemţoaică, Olivier, Nathalie şi Thierry sunt luxemburghezi. Toţi cei din microbuz eram, deci, europeni. Plecarea din Sibiu s-a făcut târziu, după amiaza, din cauza conferinţei de presă la care cei şase au dat măsura interesului lor. Toţi erau ziarişti “de cultură”, şi au avut pentru oficialii lor întrebări ce vizau dezvotarea europeană din perspectivă culturală. Nu prea ştiau cu ce se mănâncă România, nici nu păreau prea interesaţi, decât cel mult din perspectiva european-culturală. Pentru ceea ce avea să urmeze nu-i pregătise nimeni.

Moara lui Fuşcă din Hosman

Prima oprire s-a petrecut după aproape o oră în satul Hosman, la nord est de Sibiu. Drumul fusese o bătălie cu gropile de la ieşirea din Sibiu, şi apoi cu hârtoapele de pe judeţeanul 106. Case săseşti vechi, părăginite, ţigani la porţi, puradei pe uliţele desfundate. În capătul uliţei principale, o casă proaspăt vopsită în albastru săsesc e vechea moară a lui Fuşcă. Faimoasă după al doilea război mondial, dar ruinată de comunism. Pe bârnele ei vechi încă mai stau scrijelite numele oamenilor care au măcinat aici grâul. Gazdă ne e Joachim Cotaru, născut la Rostok, român după tată, venit aici ca să ajute la păstrarea tradiţiei în Transilvania. Se umple de făină, praf şi pânze de păianjen încercând să ne arate vechea piatră de moară şi vechiul mecanism unguresc care ar fi prea costisitor acum să mai fie folosit la măcinat. Va fi doar un muzeu. Deocamdată la vechea moară există un cuptor care coace nişte pâini mari cât roata carului, de vatră, aliniate cuminţi pe o poliţă din lemn. Joachim spune că proiectul va fi complet în septembrie, dată de la care orice turist va putea să prânzească la moară, să cumpere suveniruri şi să viziteze vechea biserică fortificată din deal, supravegheată şi ea de un neamţ care a întemeiat acolo un hostel pentru tineret. Deocamdată moara coace pâine pentru localnici, majoritatea rămaşi şomeri cu criza asta.

Roberta, italianca, sticleşte ochii la vitrina cu străchini şi linguri de lemn şi întreabă cât costă. Joachim o îmbie să-şi aleagă o lingură şi să doneze cât doreşte pentru beneficiul proiectului.

Nu plecăm înainte de a vizita biserica fortificată, o construcţie în stil gotic care domină satul şi e aproape la fel de părăginită. Ziariştii întreabă ghida dacă e un specific românesc disproporţia dintre biserica atât de mare şi casele atât de mici. Li se răspunde că da, pentru că pe vremea aceea cu cât era mai sărac satul, cu atât era mai bogat stăpânul locurilor, iar banii pentru biserică veneau de la stăpân, nu de la plebe.

Tuşa Silvia, “our specialist in handmade crafts”,

Continuăm drumul spre nord, spre Alţâna, un nume imposibil de pronunţat de străini. Din spatele microbuzului se aude, totusi, o întrebare timidă: cu ce se ocupă “local people”?, iar comentariul şoferului – un sibian mucalit – o ia înaintea răspunsului ghidei: “cu ce să se ocupe, sunt ţigani!”. “Ah, gipsy”, înţeleg străinii şi nu insistă. Ghida îşi ia în serios sarcina, şi încearcă o explicaţie pentru popularea satelor săseşti cu ţigani, în vremea comuniştilor. Ziariştii nu prea înţeleg fenomenul, lucru ce se va vedea până la finalul călătoriei, în care revin obsesiv întrebările despre romi, şi ce caută ei în satele săseşti.

La intrarea în Alţâna- care între timp a devenit Altana – ghida reuşeşte să-şi încununeze explicaţiile arătând spre două ţigănci cu fuste colorate care se plimbau pe marginea drumului: “You can see traditional roma people on the left!” (adica „puteti vedea pe stanga persoane de etnie roma, imbracate traditional”). Asta are să-i confuzeze şi mai tare pe ziarişti, care vor întreba mai târziu dacă costumul popular românesc al tuşei Silvia, de la centrul de artă populara din Alţâna, este “traditional roma costum or what” ?

Tuşa Silvia stă mândră, în portul ei de sărbătoare, la stânga lui Ştefan Vaida, tânărul care le explică străinilor, în engleză, ce vrea să facă în info-point-ul din Alţâna: o casă de la 1500, vopsită tot bleu săsesc, plină cu râzboaie de ţesut, fuioare de cânepă şi alte ustensile tradiţionale de lucrat artizanat. Tuşa Silvia, “our specialist in handmade crafts”, urmează să-i înveţe pe copiii din sat, şi nu numai, arta ţesutului la război şi alte lucruri folositoare pe vremea când era ea fată mare. De atunci datează şi foile, cătrinţa, cheptarul şi iia pe care le poartă ea acum, la 68 de ani. Râde pe înfundate când o întrebi câţi ani are şi zice că preferă să vorbească despre vremea când fetele n-aveau dreptul să se gândească la măritiş, dacă nu erau în stare să-şi facă costumul ăla complicat. Cu cât fata era mai “găzdoaie” (adică înstărită), cu atâta costumul era mai bogat. Îmi spune apoi, pe şoptite, că satul ăsta a avut multe familii “găzdoaie”, dar că acuma e plin de ţigani cu mulţi copii, care trăiesc din alocaţii şi nu vor să muncească.

“Asta e România pe care o caută oamenii ăştia?!”

Se înserase binişor, iar ziariştii deja începuseră să-şi piardă răbdarea. Nu mai vizităm biserica fortificată din Alţâna, iar ghida se desparte de noi şi ne lasă în seama şoferului, care, zice ea, ar trebui să se descurce singur pe drumul de “maximum o oră jumate” până într-un sat numit Cund, în care vom înopta.

Şoferul nu ştie drumul, însă, iar Cund se dovedeşte al naibi de departe, după două ore de mers în care nu suntem nici măcar pe aproape de destinaţie. Drumul e la fel de prost, motiv pentru care şoferul comentează în barbă despre “asta e România pe care o caută oamenii ăştia, cu drumurile astea?!”. Viteza nu sare de 30 de km pe oră şi noaptea devine cel mai mare duşman al nostru. Al doilea se dovedeşte lipsa semnalului la telefon, ceea ce omoară şi GPS-ul, care începe să arate direcţii diverse cu o săgeată ce nu se poate decide încotro s-o luăm.

Pufuleţii româneşti potolesc foamea luxemburgheză

Suntem “practically in the middle of nowhere”, aşa cum curând au să constate consternaţi ziariştii, ceasurile sunt înaintate, foamea începe să scoată sunete în burţile noastre şi şoferul nu ştie să spună decât “half an hour!”. Am o pungă cu pufuleţi cumpărată din Bucureşti pe care le-o ofer colegilor de drum, încercând să le explic, în engleză, cam ce le dau să mănânce. Italianca pricepe prima că e vorba de “polenta” şi mă refuză politicos, într-o primă fază. Celorlalţi le e suficient să guste o dată, si se reped cu exclamaţii apreciative: “this is fantastic, what is it? Where can we buy this stuff?” (adică “e fantastic, ce e? De unde putem cumpăra aşa ceva”) etc. Punga trece din mână în mână şi eu abia reuşesc să nu râd. Şoferul e amuzat la culme şi cu ocazia asta mai uită de supărarea că nu ştie unde se află. Roberta, italianca, se răzgândeşte şi cere şi ea punga, care se epuizează în felul ăsta după ce a hrănit, cât de cât, pe toată lumea.

Drumul, însă, nu dă semne că ne-ar apropia de destinaţie. Deja e ora 23 când în sfârşit trecem Târnava şi ajungem într-o localitate care figurează pe hartă: Dumbrăveni. Aici există şi semnal la telefon şi mai sunt cerute indicaţii. Trebuie să ajungem la ferma lui Jonas din Cund, pentru care mergem drept, apoi când vedem o pădurice o luăm la stânga şi tot aşa. Păduricea e imposibil de găsit pe noaptea de smoală de afară, iar singurul indicator întâlnit pe drum este unul pe care scrie că e interzis să arunci gunoiul acolo.

După o vreme trecem pe lângă o casă izolată în faţă căreia sunt nişte oameni. Când aud ce căutăm ne spun că am greşit drumul şi se oferă să ne conducă înapoi până la intersecţia pe care o greşisem. Unul se urcă cu noi în microbuz şi se dă jos după ce se convinge că am priceput tot. Teoretic nu avem de făcut decât să mergem drept şi drumul ne va duce la Jonas. Maximum jumătate de oră, zice şi ghidul de ocazie, adăugând astfel a nu ştiu câta jumătate de oră la precedentele şoferului.

Pastiera italienească, tăiată cu lingura de lemn ţărănească

În sfârşit borna kilometrică de pe drumul plin de noroi anunţă apropierea de Cund. Ziariştii încep să numere în cor, ca la lansarea rachetelor spre lună: “five, four, three, twoooo…”. Intrăm într-un Cund întunecat la fel ca drumul şi ieşim din el fără să ne fi împiedicat de poarta fermei lui Jonas. La ultima casă batem în poartă şi o femeie binevoieşte a scoate capul pe fereastră. Zice că nu-i nicio fermă a lui Jonas, dar că ştie ea că ar fi o pensiune undeva înapoi, unde ar fi trebuit să facem stânga, după un magazin… Ne întoarcem să căutăm magazinul. Nu-l găsim. Şoferul se dă jos să bată din poartă în poartă măcar să găsească un telefon fix de la care să sune…

În microbuz ziariştii fac haz de necaz. Mai întâi un karaoke, cu melodiile de la Europa FM, apoi italianca descoperă că are în geantă o prăjitură pe care decide s-o împartă cu toată lumea. E miezul nopţii iar noi suntem într-un sat uitat de lume, nu ştim încotro s-o apucăm, dar avem o tavă cu “pastiera” pe care frantuzoaica o taie în porţii egale cu … lingura de lemn românească achiziţionată de la moara lui Fuşcă. Cultura europeană n-a fost nicicând mai unită în diversitate.

Soferul se întoarce victorios cu itinerarul în dinţi. După nici jumătate de oră suntem în poarta pensiunii la care scrie “Valea Verde”. Jonas ne aşteaptă zâmbind şi ne întreabă inocent: “Dar de ce n-ati dat telefon dacă nu ştiaţi să ajungeţi?”.

Citiţi mâine despre cum fac nemtii turism rural in Transilvania, de ce a fost italianca impresionata de hartia igienica, despre Inchisoarea matrimoniala din Biertan si salutul sighisorenilor: “Pupă-mă-n fund şi rămâi sănătos!”

Etichete: Altana, biserici fortificate, Cund, Moara lui Fusca, pensiune, pufuleti, sasi, Sibiu, succesuri, tigani, Transilvania, turism, Valea Verde, ziaristi