S-au adunat sâmbătă în vechiul sediu al Şcolii Politehnice de pe strada Polizu. Vreo 40 de oameni trecuţi de 70 de ani, după aparenţe. Se recunosc între ei abia după ce-şi citesc numele pe ecusoane şi explodează de bucurie. Se îmbrăţişează îndelung şi numai ei ştiu ce e în sufletul lor. Un album cu poze alb-negru, adus de cineva, le e oglinda timpului. Din fotografiile alea râd fericiţi nişte puşti, îmbrăcaţi modest, în stil „comunist”, dar însufleţiţi de idealuri. Aveau atunci între 16 și 20 de ani (școala și liceul durau doar 10 ani pe vremea aia). Azi sunt ridaţi de vreme, albiţi de griji, dar eleganţi şi demni. „Străinezii” fac o notă aparte pentru că par ceva mai bine întreţinuţi, dar per total, toţi se remarcă printr-o „stare bună”, un soi de descriere „politically corect” pentru oameni trecuţi de 70 de ani. Asta înseamnă că deşi sunt înaintaţi în vârstă, nu sunt încă ramoliţi, şi capabili să susţină un speach lucid şi interesant, după cum îmi traduce un domn din adunare. ”Trebuie să ai simțul umorului ca să poți trăi la vârsta asta”, îmi spune domnul care „a slujit patria” până în 2006, apoi a plecat în Canada, unde stă acum ca să-și crească nepoții.
Ce au făcut în ultimii 50 de ani
După „străinezi” a venit rândul „aventurierilor” rămași în țară să spună ce au făcut în ultimii 50 de ani. „Străinezii” le spun celor care n-au emigrat că „au avut întotdeauna o vână de aventurieri în ei”, de vreme ce au ales să stea în România. Familia Mateescu, Ioan și Irina, a organizat această întânire și s-a numărat printre primii vorbitori.
Irina Mateescu (fostă Popescu) a făcut cunoștință cu academiciana de renume mondial E
lena Ceaușescu imediat după absolvirea facultății, când intrase ca cercetătoare la ICECHIM. Tovarășa făcuse facultatea „cam ca Vanghelie acuma” și se înconjurase deja la ICECHIM de o serie de „adepți” care-i scriau descoperirile științifice. Avea să devină directoare peste institut în mai puțin de un de la angajare. Irina Mateescu a plecat repede de acolo, când a văzut ce se prefigura. A ajuns la Institutul de Fizică unde a contribuit la dezvoltarea unei ramuri noi de cercetare – „piezo electronica” – domeniu în care a lucrat până la pensie.
„Ca și cardurile lui Samachișă, cuarțurile ei se găsesc în tot felul de dispozitive, până și în satelitul pe care a fost Prunariu”, i-a încheiat prezentarea admirativ soțul ei, Ioan Mateescu, profesor de matematică la Politehnică. „Dovada faptului că e un învățământ de calitate care scoate oameni celebri e că doi dintre foștii mei studenți se numesc Mircea Sandu și Silviu Prigoană”, și-a continuat Mateescu intervenția, într-o notă amuzantă.
Discursurile s-au succedat cu aproape aceeaşi reţetă. Oamenii îşi aminteau cu plăcere de studenţie, treceau prin etapa profesională mai mult sau mai puţin satisfăcătoare, şi încheiau totul cu copiii sau nepoţii, majoritatea emigraţi.
Cel mai aplaudat a fost un domn pe nume Bogaciu, care a povestit că meseria l-a dus pe ze
ci de şantiere în ţară sau străinătate, iar acasă, cu soţia a crescut două fete şi şapte băieţi. Sala a izbucnit în aplauze şi ovaţii. Doamnele îl întrebau câţi nepoţi are de pe urma celor nouă copii, iar domnii „cu câte neveste i-ai făcut?”. Bogaciu şi-a finalizat, însă, într-o notă seroasă intervenţia: „Deși am ieșit la pensie, încă mai lucrez pentru că ultimul băiat, cel mai mic, e student la medicină și numai cu pensia mea şi a soţiei nu putem să trăim şi să-l ţinem şi pe el la facultate”.
De ce nu au emigrat unii
Nota sobră a fost menţinută de Valentina Antrahantev (fostă Tomac), o doamnă cu păr alb şi o bluză roz cu volane, care a avut un mesaj scurt și amar: „Am tot ascultat cum unii dintre voi se laudă cu copiii emigrați, realizați în altă țară. Ar fi foarte bine ca părinții să nu își încurajeze copiii să plece în străinătate. Pentru că e mult mai important să încerce să rămână aici ca să facă ceva pentru comunitatea lor, şi pentru părinţii care i-au făcut. Aceasta este datoria fiecărui copil. Nici cei care îşi iau părinţii acolo, după ei, nu procedează bine, pentru că părinţii aceia devin nişte oameni dezrădăcinaţi. Nu aparţin nici acelei lumi, nici României”.
Audienţa a tăcut, s-au schimbat priviri vinovate sau iritate, dar nimeni n-a scos un cuvânt. Cel care a vorbit după a fost Marius Guran, care a preferat să povestească de ce nu a emigrat el: „Am avut o bursă Fulbright în SUA și aș fi putut să nu mă mai întorc, iar acum să vorbesc din tabăra streinezilor. Dar m-am întors. Ştiţi de ce? Gândul că niciodată nu mă voi mai putea plimba prin munții mei mi s-a părut insuportabil. Pe vremea aia dacă plecai nu mai aveai voie să te întorci. M-am întors, dar până la urmă nu am rămas în Politehnică. Am lucrat 20 de ani la Institutul de Informatică, unde am realizat primul proiect de rețea națională de calculatoare cu care venisem în cap din SUA”.
Finalul și concluzia au fost date de discursul lui Voicu Lupei, fizician, membru corespondent al Academiei Române, cercetător la Institutul Naţional de Fizica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiilor: „Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor. Da, copiilor trebuie să le transmitem că au această obligație de a face ceva pentru comunitate, poate ar fi bine să învăţăm de la americani educaţia asta de ataşament faţă de comunitate, dar…”.
Valeria Secu, o „burgheză” fugită în America după facultate, care se simțea marginalizată din cauza „originii nesănătoase”, a înseninat atmosfera înainte de poza de final: „Să ridice mâna cine se simte de peste 70 de ani!”. Toţi au început să râdă, niciunul n-a ridicat mâna. Valeria a dat glas gândului unanim: „Faţa mea cade, trebuie să mi-o ţin cu mâinile, şi totuşi nu mă simt bătrână. Noi când o să îmbătrânim?”.
Daca ati ratat prima parte a acestui text, o gasiti aici.
Foarte frumoasă serie de articole. Rîmân cu un gust ciudat, măcinat de întrebările care-mi vin în cap: care este generaţia ce le-a luat locul? Oare vom gândi, simţi, vorbi la fel şi despre ei?
Nu stiu ce sa zic, Gilbert. Eu una nu ma simt. Mi-e greu sa indic cu degetul lucrurile pe care le-am facut, bine, in folosul omenirii, ca oamenii astia. Iar dupa noi astia, decreteii, si mai si vine potopul. Deci raspunsul cred ca e… un mare vid in locul lor. Din pacate 🙁
Asa se intampla intotdeauna cu generatiile. Tu nu esti ca cei dinaintea ta, iar cei de dupa tine nu sunt ca tine. Sunt nascut in 1980. Generatia "mea" este foarte puternica. Am avut acces la mult mai multa informatie, la diferite tipuri de educatie si am calatorit foarte mult. Oamenii din jurul meu sunt masteranzi sau doctoranzi, fie in tara, fie in alte parti. Domnule Gilbert, intodeauna mediocrul face mai mult zgomot decat merituosul. Asta este motivul din cauza caruia va ganditi ca nu le ia nimeni locul. Stati fara grija.
Uitati cateva exemple:
"Doi studenti din Romania au castigat marele premiu la o conferinta internationala din Olanda.
Claudiu Barsila si Laura Spanu au descoperit noi date privind autismul, dupa un an de cercetare in laboratorul de neurostiinte al Universitatii de Medicina si Farmacia "Carol Davila" din Bucuresti."
"Romanul cu cetatenie americana, Cristian Gavrilescu, se afla printre persoanele care au participat la constructia turnului Palm Tower, ce se doreste a fi cea mai inalta cladire din lume." – are 41 de ani
"Alexandru Tomescu (n. 15 septembrie 1976, Bucureşti) este un violonist român, câştigător a numeroase premii naţionale şi internaţionale la festivalurile de muzică clasică."
Acestia mi-au venit in minte acum.
Dollo, 1940, 1970, 1980. Fiecare avem impresia ca suntem cei mai frumosi si ca, dupa noi, "potopul". Nu crezi ca e cam simplista gandirea asta?
Bogdan, nici prin cap nu mi-a trecut ca generatia mea ar fi printre „cei mai frumosi”, cel putin nu asta am vrut sa spun, daca asta s-a inteles. Poate ca o fi simplista perceptia mea, generata de o prea indelungata viata in presa care arata, din pacate, mai degraba stirile negative decat faptele bune. Dar sta in puterea generatiei tale si a celor care urmeaza sa depaseasca asteptarile astea pesimiste 🙂 Eu stau cu urechile ciulite…
Câte ceva ceva tot am făcut fiecare… Măcar "o virgulă" şi tot rămâne… 😉
Dacă tot vorbeam de generaţii, de valoare şi de ce rămâne în urmă, interesant este că avem foarte mulţi indivizi ce au căpătat dreptul de se intitula "doctori", dar nu se prea aude nimic despre munca lor. Pe vremea generaţiei „Silicon Valley” de România nu cred că erau atâţia doctori şi, cu toate acestea, a rămas ceva după ei.
Apropos: "cel care este" şi-a dat şi el doctoratul?
Nu te grabi, Gilbert. Cei din jurul meu sunt doctoranzi si/sau masteranzi la Oxford, Cambridge, LSE, Sorbona, MIT si Universitatea Bucuresti. Iar sugestia ca cei despre care vorbesc ar putea fi din categoria celor care obtin aceste diplome fara merit este inoportuna.
Problema intervine cand se intorc acasa si nu le foloseste (aproape) nimeni priceperea.
Asta e altceva. Aici vorbeam despre o scadere a IQ-ului de la o generatie la alta, lucru cu care nu sunt de acord.
Legat de intoarcerea aici, lucrurile nu mai sunt ca in anii 80-90. Diferentele dintre SUA, Canada si Romania nu mai sunt atat de mari ca in urma cu 20 de ani.
Exista speranta. Vorbesc despre ce simt de la ei.
Cred ca a fost o neintelegere din start. Eu una – si cred ca si Gilbert – nu m-am referit la un presupus nivel scazut de IQ. Ci mai degraba la o seriozitate si determinare pe care noile generatii nu le mai au. Sau cel putin nu in doze la fel de mari ca atunci. IQ-ul nu cred ca e scazut, judecand fie si numai la modul simplist (din nou) ca inmultirea populatie determina scaderea IQ-ului, deci si reciproca ar fi valabila. Cum la noi dupa 89 natalitatea a scazut dramatic, deci s-ar presupune ca ar trebui sa fim mai destepti… Glumeam, evident. Oricum, nu despre nivelul inteligentei vorbeam in primul mesaj, asta e clar.
1. IQ nu scade de la o generaţie la alta, ci creşte. Faptul că media României este de 94 în prezent te face să te întrebi cum stăteau lucrurile cu generaţiile trecute 🙂
2. Diferenţele dintre SUA, Canada şi Bucureşti nu mai sunt atât de mari ca în urmă cu 20 de ani.
În prezent diferenţa dintre Bucureşti (+Constanţa, Cluj, Braşov etc) şi restul României este cam pe la acelaşi nivel ca diferenţa dintre SUA, Canada şi Bucureşti de acum 20 de ani. Asta nu e o noutate, la fel a fost şi pe vremea Regatului, şi pe vremea lui Dej, şi în „epoca liberală a (co)mu(n)iştilor 1964-1980”.
Singura perioadă din istoria statului „România”, de la Cuza până în prezent, în care ţara a fost 100% unificată în aceeaşi mizerie a fost „epoca raţiilor şi cozilor”. Atunci a fost cu adevărat comunism, nici socialism, nici comunism cu faţă umană, nici fără faţă, nici altcumva. Ăla e comunismul adevărat, şi de asta plâng (co)mu(n)iştii în prezent după el.
De asta practic nimeni, cu excepţia a 20-30 de caraghioşi din 19 milioane de români rămaşi în ţară, care se mută de la CriticAtac.ro la contributors.ro şi de la Hotnews la Softpedia, nu vrea să îşi amintească de „epoca liberală a (co)mu(n)iştilor” şi nu pomeneşte niciodată nimic de ea. Fiindcă era de fapt un fel de capitalism (în care singurul patron era Statul), ca şi acum şi ca întotdeauna.
~Nautilus
Bogdan, nu mă refeream la cei din jurul tău. Jos pălăria în faţa lor şi mă bucur că mai sunt oameni care fac cinste acestei ţări!
"Care este" = Vanghelie. Dacă nu ai auzit de el, n-ai pierdut nimic.
Deci eu mă gândeam la cei care şi-au obţinut doctoratul cumpărând-ul efectiv cu banii jos, mulţi dintre aceşti "doctori" fiind acum politicieni de renume. Local şi eventual naţional.
Nu contest că se mai nasc oameni inteligenţi sau talentaţ. Mă supără că nu sunt sprijiniţi atunci când au nevoie. Dar sunt ridicaţi în slăvi după ce s-au descurcat singuri, cum au putut, şi sunt apoi etichetaţi drept un real succes al naţiunii române care (n-a mişcat un deget pentru ei).
Doctoratele „de cumparat” nu sunt din domenii tehnice – sunt max. in domenii „real”teoretice, precum doctoratul lui Grindeanu, cu cartea care nu exista. Nu se mai incumeta lumea sa falsifice un doctorat in chimie, de ex., ca pe vremea comunismului, de Lenuta Ceausescu. Au disparut conditiile de atunci, protectia politica la cel mai inalt nivel si disponibilitatea celor care au scries efectiv teza – si ulterior, altele, articolele de cercetare, etc., sa-si dea munca altuia care n-avea nicio legatura cu subiectul. Nu mai e genul ala de sclavagism.
Traiau de mult in Romania socialista doi ingineri tineri casatoriti care insa nu aveau copii. Ca sa rezolve aceasta problema s-au dus la un doctor cu care erau si prieteni. Majoritatea pacientilor vin la mine pentru avorturi si voi vreti un copil ? Cu ce il veti hrani ? Si ce va fi el cand va fi mare ? Totushi cum inginerii au insistat medicul a prescris un tratament si ea a ramas insarcinata. Copilul insa abea nascut plangea mereu deci parintii s-au dus cu el la acelashi medic. Plange probabil pentru ca vrea, cand va fi mare, un loc demunca in industria electronica Romana care nu exista. Medicul a prescris apoi un tratament si copilul nu a mai plans ci a crescut mare Fat-Frumos. Parintii lui, ingineri, au muncit mult si au creat din nimic industria electronica Romana in care Fat-Frumos muncea impreuna cu Cosanzeana lui cu care fusese si coleg de facultate la calculatore. A venit insa diavolul Basescu si el a cumparat calculatoare de import de 2 000 000 000 de dolari mituit de Microsoft. Fabrica de calculatore s-a inchis si toti angajatii au devenit shomeri. Cosanzeana a innebunit. Fat-Frumos a plecat in SUA. Drumul a fost greu. A trebuit sa treaca pe langa cadavrele partial mancate de Merkeloaia ale Romanilor care au murit pe drum sfashiati de Merkeloaia. El a ajuns in SUA si a gasit servici acolo. Sheful i-a spus insa inca din prima zi de lucru: Te angajez pe tine pentru ca nu am putut gasi un Alb Anglo-Saxon Protestant calificat ca tine pentru ca acel blestemat Clinton a creat ataitea locuri de munca incat toti Albii lucreaza deja dar continuui sa-l caut si cand il voi gasi el va ramane si tu vei pleca. Au trecut multi ani Fat-Frumos a cashtigat multi bani dar in final acel Alb a fost gasit si Fat-Frumos a devenit shomer. Shomer dar inca nu sarac a hotarat sa se intorca in Romania. Mormintele parintilor nu le-a mai gasit. A vizitat-o pe Cosanzeana la ospiciul unde era internata dar ea nu l-a recunoscut caci era nebuna. Mergand prin Bucureshti a vazut fabrica de calculatore unde el lucrase candva. Pe cladire si in cladire cresteau buruieni mari. La intrare era un afish: Nu intrati ! Cladirea e shubreda si se poate prabushi oricand. A intrat totushi dar cladirea ruinata s-a prabushit peste el si l-a ucis.
Iar vii cu povestea asta. Te-am mai întrebat și data trecută: la un psihiatru ai încercat?
Cei care au plecat, cei care au ramas si cei alungati de cei care au ramas…
Dupa 12 ani, cand intreaga generatie a depasit 8 decenii, am ajuns la concluzia ca un comentariu se impune, pentru a adauga la excelentul articol (2010/06/generatia-silicon-valley-de-romania-dupa-50-de-ani/) o categorie omisa dar care, suparator, totusi exista (sau a existat candva).
Mi-am iubit colegii de facultate (pastrez ca amintire fotografii similar celor publicate) si cred ca setimentul a fost reciproc. Cu toate astea, am trait cele ce urmeaza:
“Tov. Rusu, (un bine ales nume de cadrist, “Cadrele hotarasc totul” cum spunea I.V. Stalin) A se verifica, insistand asupra comportarii la locurile de munca anterioare”. In traducere libera: “Eu nu am asemenea informatie dar daca poti agata o tinichea de coada acestui individ, va fi primita cu placere”. Autorul: unul dintre cei care au ramas, rasplatit pentru serviciile aduse regimului communist cu o bursa Fulbright (si alte multe avantaje).
L-am cunoscut pe autor in 1955, cand am impartit la celebrul”303” un dormitor comun de 7 paturi. Perla de mai sus (pe care am citit-o din intamplare in biroul cadristului mentionat) m’a determinat sa refuz angajarea ca subordonat al coleguui meu dupa ce inainte de numirea lui in functie de conducere fusesem selectionat prin examen/concurs pentru o specializare in tehnica de calcul (in tara cu instructori francezi continuata apoi in Franta, pastrez inca scrisoarea oficiala). Ce anume a cauzat reactia colegului meu a ramas un mister (si cred ca va ramane un mister pentru tot restul vietii mele). Ca o precizare suplimentara, la acea data lucram intr’un institut de cercetare al Academiei, unde selectia si promovarea erau similare celor din sistemul medical (inainte de a fi deteriorate de o savanta de renume mondial cu 4 clase).
As minti daca as spune ca experienta de mai sus a fost singura de acest fel (am fost subiectul si al altor cazuri de discriminare comunista, unele explicate prin criteriile atunci la moda (origine sociala, etc.). Nu voi cita toate acestea pentru a nu prelungi expunerea. Experienta de mai sus a fost insa una dintre cele care m’au alungat din tara. Evadarea legala din “lagar” (lagarul socialist) nu a fost simpla dar scutesc pe citator de detalii tot pentru a nu lungi relatarea.
O companie din California (la mica distanta de “Silicon Valley”) mi-a dat de lucru pentru multi ani in diferite proiecte internationale. Mentionez ca un exemplu ca am conceput intregul software din sistemul de protectie computerizat pentru complexul petrolier ABQAIQ din Arabia Saudita (poate cel ma mare din lume). Am lucrat apoi in Canada timp de 10 ani la compania care furnizase tehnologia si materialul pentru centrala nucleara din Romania si m’am pensionat de acolo. Studiile din Romania (facultatea mentionata in articol plus un doctorat cu tematica inspirata de Berkeley University din California), publicatiile si experienta m’au facut credibil si util (Nimeni nu e profet in tara lui veti spune dar contrastul cu cele traite in tara a fost prea mare!).
Cred ca scurta mea expunere este suficienta ca justificare a existentei acelei categorii (a celor alungati de unii care au ramas).