Au absolvit în 1960 Facultatea care azi se numeşte de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei. Pe vremea aia, ideea de calculator exista doar în unele creiere, iar la Internet chiar nu se gândea nimeni. Ceva mai târziu, unii dintre ei au emigrat şi au contribuit direct la înfăptuirea visului, în celebra Silicon Valley din California. Restul, „cu vână de aventurieri”, au rămas aici şi au încercat să-şi facă meseria cum au ştiut mai bine. N-au ajuns celebri, în sensul acordat azi notorietăţii, dar au contribuit, pe felia lor, la ridicarea acelui „morman de fiare vechi” care avea să fie, după 1989, industria românească. Azi au peste 70 de ani şi se laudă mai ales cu nepoţii. Care n-au emigrat atunci, o fac acum, urmându-şi copiii. Puţini rămân pe poziţii, dar admit cu amărăciune că nu le pică bine să fie „atentatori la siguranţa naţională”, cu pensiile lor. Faceţi cunoştinţă cu generaţia „Silicon Valley” de România, promoţia 1960.
Românul „lapte acru” care a inventat memoria volatilă
E un domn slăbuţ, cu ochelari, cu o freză adolescentină şi un zâmbet tânăr. Îmbrăcat îngrijit, cu costum şi cravată, nu-l trădează niciun por că ar fi un american înstărit, cu acțiuni valoroase la o firmă celebră de electronice din California, și o imensă grădină cu trandafiri prin aceeași zonă. Intrăm în vorbă graţie aparatului meu de fotografiat, despre care îmi spune că are înăuntru un card făcut de firma la care lucrează şi el, de mai bine de 20 de ani, în California. Mai târziu aveam să aflu că domnul cu zâmbet larg şi atitudine modestă este românul „cu nume japonez” pe care americanii l-au premiat şi adulat, la nici şase luni după ce fugise din România comunistă. Inventase atunci, în anii 80, ceea ce în engleză se cheamă „split gate flash memory”, adică dispozitivul ce stă la baza cardul de memorie folosit azi în tot felul de dispozitive electronice. George Samachişă – ceea ce în traducere ardelenească ar însemna lapte acru – are azi peste 70 de ani, şi e unul din cei câţiva „străinezi” care au venit de peste mări şi ţări să ciocnească un pahar de şampanie cu foştii colegi de generaţie: promoţia 1960 a Politehnicii.
„Reuniunile de la 303” și examenele la „marxism leninism”
Evenimentul debutează cu discursurile profesorilor de azi din facultatea de Electrotehnică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei (ETTI). Unul singur le-a fost profesor şi lor. Profesorul Dumitru Stanomir zice că se bucură să-i mai revadă pe cei cărora le-a făcut zile grele la examene, dar e sigur că a fost iertat între timp: „este o întâlnire specială pentru că e probabil ultima. De regulă întâlnirile se cam termină pentru cei care împlinesc frumoasa vârstă de 72-73 de ani. Vă felicit pentru că sunteți reprezentanții unei generații care și-a adus o contribuție semnificativă la domeniul în care v-aţi pregătit. Puteți fi mândri de ce ați făcut în acești 50 de ani!”.
Decanul facultăţii, Teodor Petrescu, le spune că domeniul în care s-au specializat ei acum 50 de ani continuă să fie căutat de tineri. Facultatea are peste 3.500 de studenţi azi, fiind poate cea mai mare din ţară. Instituția stă mai prost cu cadrele didactice, care se găsesc din ce în ce mai greu, pentru că salariile în învăţământul universitar nu par a fi stimulante pentru tinerii absolvenţi.
Discursurile devin mai puţin „oficioase” când încep toţi să-şi amintească studenţia. Căminul şi „reuniunile de la 303”, cele câteva beţii timide, poreclele pe care şi le dădeau, examenele picate, profesorii integri, dar şi cei dispreţuiţi, de „marxism leninism” sau alte „ştiinţe politice”. Încep să se spună bancuri sau legende despre profesorii care le-au marcat existenţa. Unul este profesorul de matematică Şabac, greu de păcălit la examene. Un student ar fi exclamat victorios, după ce a ieşit de la un examen pe care credea că l-a trecut: „L-am păcălit pe Şabac!”. Profesorul era în spatele lui şi i-a zis că „dimpotrivă, ne vedem la toamnă!”. Toată vara studentul ghinionist a învăţat pe rupte materia, iar în toamnă, când s-a prezentat timid la examen, profesorul Şabac l-a întrebat de ce a venit, de vreme ce în catalog figura cu examenul luat. Studentul i-a povestit păţania cu păcăleala, iar Şabac i-ar fi replicat: „E, abia asta e o păcăleală, tinere!”.
Samachișă, acest Bill Gates al nostru
Profesorul Ciorănescu, o altă legendă a generației 60 e rememorat chiar de George Samachișă, care nu a putut uita nici în California primul curs al profesorului de matematică: „Când s-a uitat la amfiteatrul plin și a zis: sunteți cam mulți. Ce credeți că Politehnica e fabrică de mezeluri, să bagi bou și să iasă mezel?”.
Samachișă a fost, timp de 21 de ani, profesor universitar la Politehnică. Ajunsese, pesemne, pe poziția cea mai de sus, visată în România, de la situația modestă de pe care intrase pe băncile facultății. Colegii lui – Ioan Mateescu și Corneliu Călin – mi-l descriu admirativ ca pe un ”Bill Gates al nostru”, care intrase la facultate pe locurile rezervate pentru cei din pătura muncitorească, cu dosar sănătos, dar fără resurse. Samachișă, băiatul născut în Ceahlău, într-un sat desființat de construirea lacului Bicaz, spune că la 48 de ani a constatat că nu mai poate face nimic în România. Tot atunci i s-a ivit și ocazia fugii, și așa a ajuns în America. La șase luni după aceea a primit un premiu pentru invenția lui.
Fost coleg cu el, actual profesor la Politehnică, Corneliu Călin povestește ce scandal a iscat acel premiu, atunci, în România. Cum i-a acuzat partidul pe cei care ar fi trebuit să-l păzească pe Samachișă: „S-a spus atunci că Samachișă a furat din avutul național, că a plecat de aici cu ideea în cap, cu care după șase luni a luat premiu în America. Dar e evident că dacă ar fi rămas aici n-ar fi ajuns niciodată să facă ce a făcut acolo”.
Călin și Mateescu spun că Samachișă e un tip prea modest ca să-și recunoască rolul principal în fondarea firmei SanDisk. Samachișă confirmă modestia, povestind mai degrabă la persoana întîi plural realizările românilor de peste ocean. El spune că atunci când a emigrat era prea târziu ca să-și mai facă o carieră universitară în SUA, deși ar fi preferat-o după aceea românească. „Dar am ales să lucrez în industrie. Era mai profitabil. Și part time am fost și sunt profesor la Universitatea din California”.
Lucrează încă de la înființare în SanDisk, unde a fost multă vreme director responsabil cu tehnologia, iar acum e vice președinte. Compania, înființată în 1988 în California, avea în 2009 o valoare de piață de peste 6 miliarde de dolari. Samachișă spune că e prima care a produs și pus pe piață cardul de memorie așa cum îl știm noi azi.
Deși wikipedia îl indică drept inventator al „split gate flash memory”, românul Samachișă preferă să nu-și aroge drepturi de autor, ci să descrie laudativ succesul conaționalilor săi în America: „După 89 au venit mulți români în Silicon Valley, de la fosta IPRS Băneasa, și au reușit foarte bine. Au rezultate excepționale, iar învățământul politehnic românesc este foarte bine văzut acolo. La SanDisk, compania care a inventat flash cardul, mai lucrează un român care e un foarte bun designer de memorie. A contat și învățământul, și creierul personal. Însă învățământul, deși acum e minimizat rolul lui, a contat foarte mult. Nu atât pentru baza materială, care într-adevăr e învechită aici, dar pentru baza teoretică foarte bună. Și când ai o bază teoretică bună te poți descurca în orice laborator, indiferent cât de modern e. Să știți că în cardurile de memorie e o contribuție importantă a românilor, care au făcut revoluție în electronica digitală”.
„În Israel am avut mare succes cu știința învățată aici”
„Străinezul” Samachișă e urmat la cuvânt de Leon Boiucaner, originar din Basarabia, care spune cu emoție că dacă n-ar fi fost ecusoanele, n-ar fi recunoscut pe nimeni la început, dar „după o conversație de zece minute îmi apar în fața ochilor fețele voastre tinere, de acum 50 de ani”. Acum stă în Conecticut și „deși nu am acumulat titluri universitare sau funcții, ca mulți de aici, știu că o bucățică din creierul meu e și în ascensorul Otis sau în alte instalații la care am lucrat de-a lungul timpului”.
A urmat Paul Ersig. Îmbrăcat cu un tricou gălbui imprimat cu emblema politehnicii București, Ersig afișează o alură tinerească, și râde amuzat când o colegă îi spune că îl știa mai brunet și cu păr mai mult. Peste cei 49 de ani de când a emigrat s-au suprapus firele albe și uitarea limbii române. Își începe discursul scuzându-se că nu mai știe bine românește, pentru că atunci când a ajuns în America și-a impus să vorbească, chiar și cu soția în casă, numai englezește, ca să nu aibă probleme de adaptare. Ersig a putut totuși să spună că: „Nutresc mulțumiri aprofundate sistemului de învățare din Politehnică. În Israel am avut mare succes cu știința învățată aici. Apoi când am ajuns în SUA am lucrat în proiectarea computerelor pentru sistemele de rachete Patriot. Învățământul de aici merită nota 10”.
Și Cornel Petrescu, un electronist cu primul an de facultate făcut la București, iar restul încheiați la Moscova, a ridicat osanale învățământului românesc, chiar dacă ulterior a ajuns să-l fructifice în Belgia. „Calculatoarele erau în anii 60, când am făcut noi facultatea, doar o noțiune, dar în timp au reprezentat o evoluție, nu o revoluție, prin miniaturizare. Pe vremea aceea erau cu lămpi. Apoi electronica pe care o cunoscusem noi a rămas brusc la o parte. Erau tranzistoarele, apoi au fost înlocuite cu circuite integrate, apoi un milion de circuite au fost puse pe o placă mică. Asta a fost revoluția”, explică Petrescu. El spune că după studiile de la Moscova a lucrat la Electronica București, ca șef al secției de televizoare, apoi în institutul implicat și dizolvat din cauza ”incidentului cu meditația transcedentală”. Ăsta a fost semnalul care l-a dus pe Petrescu pe calea emigrării.
Citiți mâine varianta „aventurierilor” care au decis să rămână în România
Dollo, m-ai surprins din nou cu acest articol super! Nu stiu cum faci, dar eu m-am simtit acolo, in mijlocul lor, poate la fel de emotionat ca ei. Au fost o generatie de toata lauda, si nu zic asta ca un cliseu…ii stiu, ca i-am avut profesori. La fel ca si in fotbalul dinainte de '89 (pe care l-am iubit) acesti oameni faceau totul din pasiune.
Daaaa….l’am avut profesor….Fost student din ”303”..in anii ’75….
stimati colegi,
Imi pare foarte rau ca nu am fost si eu anuntat despre aceasta revedere
cu drag, fostul vostru coleg
george calihman
@adrian – multumesc! Si eu m-am simtit bine printre ei, chiar daca am urat intotdeauna matematica 🙂
@george caliman – e posibil sa nu va fi gasit, ca sa va invite la intalnire. Daca imi permiteti o sa le dau adresa dumneavoastra de email pentru viitoarea ocazie.
Lui George Calihman:
Cu intarziere de prea multi ani, am dat peste articolul despre revederea promotiei si a fost o mare placere pentru mine. Daca ai cumva adrese de e-mail ale organizatorilor (Irina si Ion Mateescu), a lui Leon Boiucaner, Corneliu Calin, Cornel Turcasiu, etc. te rog da mi-le si mie.
Tate cele bune,
Mihai Vartolomei
Ce frumos a venit articolul asta in saptamana "calamitatilor naturale"… O spun cu drag si cu amar, bineinteles.
Andreea, asa se aliniaza astrele cateodata 🙂
Felicitari si multumiri pentru acest articol!
Cu mare placere 🙂
Multumim pentru acest articol emotionant.
Dragi colegi, regretam ca nu fost impreuna cu voi,
Nu am venit caci asteptam primul nostru nepotel programat chiar in weekendul respectiv, care de altfel a si venit.
Ganduri bune pentru toata lumea si poate la o alta ocazie.
Maya Felea si Viorel Dan
mdan@voila.fr
Nice job,Dollo,
Am citit articolul cu mult interes…
Imi amintesc cu placere de conversatia avuta la reuniune…
Astept sa vad si partea a-doua (ai un link?)…
Felicitari organizatorilor,totul a fost excelent!
Salute,
LB
Multumesc, partea a doua a aparut a doua zi dupa prima 🙂
Se gaseste aici
Sunt student al Politehnicii din Iasi, facultatea de Automatica si Calculatoare. Este de neimaginat dimensiunea motivationala pentru un student ca mine, din acest domeniu! Felicitari pentru articol!
Multumesc, iti doresc sa fii atat de motivat incat sa-i intreci pe cei din generatia aceea! 🙂
Cand ei absolveau eu aveam 2 ani 🙂
Numai bine insa pt. a-l prinde pe Prof. Samachisa „at his best”, putin inainte de a pleca in America.
Pe langa „minitehnicus” (asa il alintam noi) am mai avut in 17 ani de scoala cativa dascali (cam cat degetele de la o mana) ca el care m-au ajutat sa nu-mi fie niciodata rusine de mine, nici in Romania, nici aiurea.
Tot respectul si gratitudinea din partea mea.
Imi pare extrem de rau ca nu am stiut de aceasta reuniune.
PS. Daca ati avea o adresa de mail a Domnului Profesor v-as fi profund recunoscator. Promit sa nu abuzez in nici un fel; e doar pt.un „remember of old times”.
Bogdan, nu am adresa domnului Samachisa, dar daca te ajuta o sa ma interesez prin organizatorii evenimentului si daca o obtin ti-o trimit pe email.
Multumesc, Dollo!
Eu am absolvit in 1981, unii cei mentionati in articol au fost profesorii mei, insa toti au reprezentat prima generatie de electronisti romani! Pacat ca acum suntem contemporani cu ultima generatie …
Ei, cică nu trebuie să fim atât de pesimiști… 🙂 Fiecare generație are vârfurile ei.
De acord! Nu deplingeam absenta varfurilor de maine (sunt cei pe care inca nu ii stim) ci faptul ca acum societatea nu mai cere de lco asa ceva, nu mai este nevoie de oameni care sa proiecteze componente si echipamente electronice, si nici macar sa le depaneze! Cand avem nevoie de ceva, daca exista banii necesari, aducem din import o data cu aparatul, si specialistii care sa il manvereze, noi suntem un popor vegetal …
Cred că exagerezi. E adevărat că trăim într-o societate de consum, dar nu numai noi. Și mi se pare că România, prin forța ei de muncă ieftină, încă mai e dezirabilă pentru producătorii care-și relochează fabricile spre est. Vedem până când. Iar oameni care să proiecteze și să depaneze sunt, poate că momentan au plecat și ei la muncă în străinătate, dar sunt destui oameni OK și în generațiile care au rămas.
Buna dimineata, Dollo!
faza cu fortza de munca ieftina si calificata, atractiva pentru producatorii din Occident, ar fi fost valabila in 1990,insa Ilici a decis ca nu doreste asta. De 23 de ani, specialistii au plecat in State, iar cei mai putin calificati, dar care VOR sa munceasca, au plecat in Spania si italia. Referitor la relocarea fabricilor, ultima stire este ca Volkswagen muta productia in China, pentu a bate pe ranault si Nissan la preturi. Evident ca si Renault va trebui sa se mute in Maroc, iar noi ramanem fara uzinele Dacia!!! Referitor la depanare, sunt cativa ani buni de cand s-a inchis complet magazinul Dioda. Eu nu mai cumparasem de mult de acolo, in general nu mai mai ocupam de mult cu depanarea, insa a fost un semnal clar – piata considera ca in Bucuresti si zona inconjuratoare nu au mai ramas suficienti electrinisti care sa justifice mentinerea sfertului de magazin ce mai subzista dupa 2000.