Intermitentele lui Saramago

„A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la Adam şi Eva" - Jose Saramago a murit si el, azi.

Jose Saramago a murit! Dar cartile lui raman. Ma gandeam sa completez ca si personajele lui sunt nemuritoare, dar cine a citit ceva scris de Saramago isi da seama ca el nu are personaje, ci „arhetipuri”, cum invatam pe vremuri la orele de literatura. Faptele si personajele lui Saramago sunt fictive, dar atat de vii incat te recunosti in atat de multe dintre ele. Prin urmare, pentru ca toti suntem datori cu o moarte, nu putem decat sa-l citam, inca o data pe Saramago, si sa spunem ca „A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la Adam şi Eva”, citat din „Intermitenţele morţii„.

Pentru ca l-am descoperit prea tarziu pe Saramago, si nu sunt suficient de vrednica sa-i scriu un epitaf, voi reproduce mai jos un text despre viata si opera lui Saramago, publicat de Mediafax:

José Saramago s-a născut în 1922, într-un sat din provincia Ribatejo, unde apare în registrul de naşteri ca José de Sousa Saramago. În 1924 pleacă împreună cu părinţii Jose de Sousa şi Maria da Piedale la Lisabona, unde fratele lui, Francisco, decedează. Din cauză că părinţii nu-l pot ţine la gimnaziu, face o şcoală tehnică şi lucrează doi ani ca mecanic.

În 1944, Saramago se căsătoreşte cu Ilda Reis, iar în 1947 îi apare primul volum de proză. Până în 1966 nu mai publică nimic, ajungând la concluzia că nu are nimic ce merită să fie spus. Totuşi, ulterior, publică poezii şi critici.

În anul 1969 intră în Partidul Comunist Portughez, care era la acel moment interzis. De altfel aproape toată viaţa sa se caracterizează ca ateu şi comunist. În aceeaşi perioadă decide să se despartă de soţie şi începe o relaţie cu scriitoarea portugheză Isabel da Nobrega, care durează până în 1986. Din 1975 lucrează numai ca scriitor şi publică volume de poeme, cronici literare şi politice, nuvele, piese de teatru, nenumărate traduceri, revenind la roman abia în 1977 cu „Manual de pictură si caligrafie”.

Prin revenirea la proză, Saramago îşi aduce recunoaşterea în spaţiul lusitan şi impune fraza şi punctuaţia care vor constitui din acel moment marca inconfundabilă a stilului său. Celebritatea internaţională o dobândeşte cu „Memorialul mănăstirii”, care, alături de „Anul morţii lui Ricardo Reis” (1984) şi „Istoria asediului Lisabonei” (1989), formează seria narativă cu tematică istorică, scriitorul acordând o atenţie specială „originii şi identităţii portugheze”.

În 1991 publică „Evanghelia după Isus Cristos”, cel mai polemic roman al său, care reconstruieşte o viaţă apocrifă a lui Iisus. După divergenţele privind romanul său „Evanghelia după Isus Hristos”, în care critică indirect dogmele Bisericii Catolice, se mută definitiv pe insula Lanzarote. O cotitură în universul tematic romanesc al lui José Saramago o constituie seria de ficţiuni alegorice începută cu „Pluta de piatră” (1986) şi urmată de „Eseu despre orbire” (1995), „Toate numele” (1997), „Peştera (2000), „Omul duplicat” (2002), „Eseu despre luciditate” (2004) şi „Intermitenţele morţii (2005).

Saramago, aşa cum a declarat de mai multe ori, reuşeşte în romanele sale să facă o demonstraţie strălucită, perfect logică şi coerentă, pentru acele situaţii care doar ar fi putut să fie, dar nu au fost. Stilul extraordinar şi inteligent prin care scriitorul îşi demonstrează ipotezele suprarealiste conferă prozei sale un farmec aparte, de lumi care se întrepătrund în timp ce cititorul pluteşte lin pe linia care şerpuieşte între ele, fără să le separe cu adevărat.

Istoria Lisabonei, tradiţiile, cântecele, cimitirele şi miresmele acestui oraş, devenit matricea lumii, destinele meandrice ale oamenilor decise mereu de întâmplări minore, viaţa şi secretele cu valoare mitică din umbra traiului de zi cu zi ale persoanelor obişnuite, contradicţiile şi moartea, ultima şi cea mai tentantă seducţie a universului, au fost temele predilecte ale lui Saramago, care a ştiut să le transforme în parabole, ridicându-şi personajele anodine la rangul de eroi.

„Am şti mai mult despre complexităţile vieţii dacă i-am studia cu sârg contradicţiile în loc să ne pierdem timpul cu identităţile şi coerenţele ei, acestea au obligaţia să se explice singure”, scria Saramago în „Peştera”

Ultimul roman al lui Saramago, „Călătoria elefantului”, vorbeşte metaforic şi totuşi nu de neînţeles despre destin. „La mijlocul secolului al XVI-lea, regele Joâo al III-lea i-a oferit în dar vărului său Maximilian, arhiduce al Austriei, un elefant din Asia. Romanul relatează voiajul epic al lui Solomon, elefantul, călătoria pe care a făcut-o ca să satisfacă dorinţele regale şi strategiile absurde ascunse dincolo de ele. «Călătoria elefantului» nu este un roman istoric; este un amestec de fapte reale şi imaginare, îndemnându-ne să recunoaştem realitatea şi ficţiunea ca fiind o unitate indisolubilă – trăsătură majoră a tuturor marilor opere. Este de asemenea, o reflectare asupra condiţiei umane, cu umor şi ironie, trăsături ale viziunii autorului, nemilos de pătrunzătoare, venind împreună cu acea formă de infinită compasiune cu care Saramago percepe slăbiciunile umane. Scrisă la zece ani după ce i s-a decernat Premiul Nobel, Călătoria elefantului descoperă un autor în plină forţă a splendorii literare”, scria Mioara Caragea, traducătoarea romanelor lui Saramago pentru editura Polirom.

Destinul literar impresionant a lui Saramago a fost recunoscut peste tot în lume, prin numeroase distincţii şi premii, culminând cu Premiul Nobel pentru Literatură (1998). „Sunt acceaşi persoană care eram şi înainte de a primi Premiul Nobel. Lucrez la fel de mult, am aceleaşi obiceiuri şi am aceiaşi prieteni”, spunea Saramago despre viaţa sa de după decernarea prestigioasei distincţii.

În Portugalia, Saramago nu a fost pe deplin plăcut. Convingerile sale, în special cele în legătură cu religia, i-au atras multe critici. „Nu sunt o persoană rea. Atac doar cu limba”, spunea scriitorul, fără să încerce cu adevărat să se justifice.

In 2008, Saramago si-a deschis un blog, cucerit de ideea unui „spatiu personal” in care putea sa scrie fara restrictii opinii politice, critici, idei si pareri despre romanele sale. S-a oprit la un moment dat, in 2009, pe motiv ca lucreaza la un nou roman.

José Saramago a decedat, vineri, 18 iunie, în locuinţa sa din insula spaniolă Lanzarote, din arhipelagul spaniol Canare. În ultimii ani, José Saramago a fost spitalizat de mai multe ori într-o clinică din apropierea locuinţei sale de pe insula Lanzarote. Saramago locuia în Lanzarote din 1993, împreună cu soţia sa, jurnalista Pilar del Rio. Acesta s-a autoexilat în urma polemicii create în Portugalia de publicarea romanului „Evanghelia după Isus Cristos”, cenzurat de autorităţi.

Etichete: ,

3 comentarii la “Intermitentele lui Saramago” Subscribe

  1. clarice 19/06/2010 at 01:17 #

    de data asta concediul Doamnei s-a terminat, parca ar mai fi meritat sa stea un pic macar pana la inca un roman.

    • Dollo 19/06/2010 at 12:26 #

      Deh, s-o fi temut ca nu-i mai poate spune stop, niciodata 🙂

  2. Monica 20/06/2010 at 02:15 #

    Prima mea experienta cu Saramago nu a fost una placuta, pentru ca am vrut sa citesc "Toate numele" intr-o perioada cand nu imi statea gandul la lectura. Aveam toate cartile in biblioteca (cele aparute la polirom), le citise Dan, imi povestise despre ele, dar degeaba. Deh, omu' incapatanat trebuie sa se convinga singur. Totusi, dupa ce am vazut filmul "Blindness" am citit "Eseu despre orbire", apoi nu ma mai saturam de Saramago. "Evanghelia dupa Isus Cristos" si "Intermitentele mortii" sunt preferatele mele.

    Zilele trecute la Bookfest am discutat cu tipele de la standul Portugaliei si am aflat ca urmeaza sa apara si la noi "Cain", ultimul roman, cel mai probabil va fi lansat sa Gaudeamus, in toamna.

    Da, Saramago e mare scriitor. Pacat ca nu-i citeste mai multa lume cartile, sunt deschizătoare de minți.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Consilierul Victor Stan: cum să mă adoptați, doamnă, dar ce, sunt câine?

victor ion stan

În proiectul „Nu aștepta supereroi, cere-ți orașul înapoi”, orice bucureștean poate să adopte un consilier general și să-l întrebe ce face el pentru oraș. Eu l-am adoptat pe Victor Stan, unul dintre veteranii consiliului, și așa a decurs prima mea discuție cu el.

Secretul Rozaliei din Criţ: “Ne-a ferit Dumnezeu de emigrare aicea, că avem mult de lucru”

Minunata ciorba ardeleneasca a adunat Europa la aceasi masa

Cu timpul oamenii au constatat că activităţi pe care noi le considerăm plictisitoare, pentru că le facem zi de zi, pot fi vândute foarte bine străinilor, care nu le-au văzut niciodată

Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze

iovaneasa

Şapte tineri de la poalele Retezatului s-au apucat să crească oi când alţii ca ei voiau să emigreze. În câţiva ani au adunat în jurul lor peste o sută de crescători şi speră să fie urmaţi şi de consătenii care acum stau la poartă şi-i bârfesc.

Cine-l bate pe prinţul Charles, la popularitate, în Viscri

Patul care asteapta musafiri in casa Gerdei din Viscri

Transilvania li s-a arătat străinilor exact aşa cum este. Un ţinut minunat, locuit de oameni în esenţă buni, dar inconştienţi de valoarea moştenirii pe care o au în bătătură.

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.