Aseara am alergat pentru prima data in parc, la mai bine de 20 de ani distanta de orele de educatie fizica din scoala generala, unde terminam proba de rezistenta cu ficatul stand sa-mi iasa pe sub coaste. Nu sunt o pasionata de alergat, dar ca sa cunosc mai bine un om despre care vreau sa scriu am fost nevoita sa-i intru in piele. Cu doua ture de lac IOR (adica vreo 6-7 km) n-am reusit sa simt chiar ce simte el la km 30 din maraton, dar nici n-am fost departe.
La 9 seara parcul IOR gemea de lume, iar temperatura nu se dadea dusa sub 30 de grade nici moarta. Nu e temperatura optima de alergat, imi zice „antrenorul” meu, dar alta n-avem. 17 grade e idealul. Primele cateva sute de metri au fost normale. Apoi pauza de mers la pas, si iar alergat. Omul se temea sa-mi forteze limitele ca sa nu ma sperie si sa nu mai vin alta data. El ar vrea sa mai vin. Eu aveam in cap un singur gand: daca reusesc sa dau un tur de lac sunt mare! La final o sa fiu terminata, deci imi va fi usor sa descriu momentul de rascruce pe care-l traverseaza toti maratonistii la km 30, cand ori abandonezi, ori te autodepasesti si mergi mai departe. Fidela crezului meu de o viata: nu-mi fixez tinte mari ca sa nu ma dezamagesc. Antrenorul e opusul. El se considera un invingator, nu vrea sa fie doar luptator. Si-a propus sa faca un maraton si a ajuns deja la vreo 6. Chestie de mentalitate.
Prima problema apare de unde nu ma astept: respiratia. Pe gura sau pe nas? Antrenorul imi zice ca nu trebuie s-o constientizez, ce in viata de zi cu zi ii dai importanta? Nu, dar nici nu-ti pompeaza inima atata sange in plamani atunci cand stai in cur la birou, nu? Asa ca incep sa inspir pe nas si sa expir pe gura. Hm. Dupa inca o alergare si o pauza, la a treia deja incep sa produc gigacalorii pe nari.
Antrenorul imi deturneaza atentia, cu conversatii usoare, de la pulpele pe care mi li simt mai tari decat copanele americane congelate din virinele supermarketurilor. Uit de respiratie cand apare o mica intepatura in partea stanga jos. Nu stiu ce organ e acolo, dar e clar nemultumit.
Dupa a patra sau a cincea repriza de alergat – le-am pierdut sirul – am in gat un omulet care da carbuni la lopata, iar caldura emanata de ei imi fierbe creierul si scoate aburi pe nari. Daca mi-ar da cineva cep la calota craniana ar tasni un jet fierbinte ca un geizer scos de balena.
Sub sani tricoul imi afiseaza deja o pata imensa si umeda, care are probabil corespondent pe spate, dar acolo nu ma vad. Aflu ca n-am ales bine garderoba, trebuia un tricou sintetic care ar fi absorbit apa si ar fi evaporat-o. Bumbacul retine transpiratia si n-o da mai departe.
La un moment dat ne intalnim cu un cunoscut al subiectului meu. Politist. Alearga tot de placere. Mi-l inchipui fugind dupa hoti. N-are rabdare sa alerge in ritmul meu si ne lasa. Hotii alearga mai repede, cu siguranta.
Cand ne apropiem de finish-ul propus antrenorul imi zice ca abia m-am incalzit, ar mai trebui sa facem o tura de lac. De rusine accept. Sa nu zica ca sunt o balega. Desi ma simt din ce in ce mai atrasa de pamant. Atractia gravitationala e cu siguranta mai mare la ora asta si in acest colt de parc din Bucuresti. El cronometreaza, ca sa vada cum ne descurcam, eu produc constant gigacalorii pe care le impart generoasa la plimbaretii din jurul lacului.
La un moment dat retraiesc senzatia din scoala, de la ora de sport. Ficatul incepe sa-mi bata furios in coaste. Ce dracu faci acolo? Ai 41 de ani si te tii de prostii, nu puteai sa scrii si tu despre omul asta doar crezandu-l pe cuvant?
Cand un om se arunca in lac si aud plescaitul valurilor mi se face o sete cumplita. Am inceput sa alergam cand soarele apunea rosu pe cer, acum se vede luna. Ma uit cu ura la toate burtoasele si suncoasele care se plimba agale, mancand seminte sau cartofi prajiti cu ketchup, de la un chiosc. Cine naiba da voie sa se vanda cartofi prajiti in parc?
Antrenorul ma priveste amuzat si decide sa mai luam o pauza de mers la pas. Ne intersectam cu politistul care a trecut la proba de urcat si coborat o panta. Asa ar face si subiectul meu, daca nu i-as fi povara. Totusi omul e atat de dornic sa ma convinga ca alergatul iti face bine, incat si-a sacrificat ziua lui de antrenament.
O fi transpiratia de pe tricou, or fi cracii mei sedentari care se vad mai frumos in alergare, din pantaloni scurti, sau pur si simplu aura de abur din jurul capului imi da iluzii. Dar mi se pare ca anumiti barbati ma privesc admirativ. Il intreb pe antrenor daca si lui i se pare ca are succes la femei cand alearga. Zambeste complice. E un fin.
A doua tura se incheie in cele din urma. De bucurie ca am scapat intreaga urc si scarile de la iesirea din parc in pas alert. Imi permit sa fac pe gazela. Totusi nu ma mai simt ca o balega. Nu stiu daca e usurarea ca am terminat sau odata cu caldura aia creierul a primit si ceva bun, niste secretii de relaxare si voie buna. Chiar ma simt bine.
Sunt sigura ca miros a transpiratie, dar nu-mi inchipui cat de rau. Cand ajung acasa si dau sa urc in lift, un cuplu vrea sa ma insoteasca. Brusc simt nevoia sa-mi cer scuze, ca probabil duhnesc. Cumva ma simt prost, dar si mandra in acelasi timp, cand spun ca am alergat. De parca as fi fost deja la maraton.
Abia cand ajung in casa, unde aerul conditionat raspandise o temperatura acceptabila, constientizez adevarata amploare a duhorii.
Pentru prima data dupa o lunga perioada de timp am senzatia ca am facut ceva bun in viata mea. Ma mai duc o data. Cel putin 🙂
Brava, incepi sa fii in rand cu lumea! Data viitoare, cel putin, vin si eu la o alergare. 🙂
Tu deja esti avansata, nu ne comparam 🙂
Foarte bun articolul.Ai cu adevarat har la scris.M-am amuzat tare mult de cum ai descris aventura ta.Multe felicitari! <3
Ma apuca si pe mine in fiecare vara datul de ture in jurul parcului Titan. Mers repede, ca de alergat nu pot sa alerg, n-am putut niciodata. Dupa baremul de la sport, nota mea la alergare ar fi trebuit sa fie muuult sub zero :))
Ieri dimineata cand m-am intors acasa cred ca puteam sa umplu o galeata cu transpiratia din haine 🙂
Transpiratia e buna, dar pute 🙂 Poate o solutie ar fi sa alergam iarna 😉
Vai ce mi-a placut tetul, parca as fi fost acolo. Recunosc insa ca pana acum am dat ocol lacului doar la pas, pe seara, la temperaturi de maim 25 de grade. Dar m-ai facut sa imi doresc sa alerg, asa ca duminica seara, cand ajung la Bucuresti il tarasc pe Dan in parc sa ma supravegheze cand alerg. Sper sa rezist macar juma de tura de lac, ca n-am mai alergat serios din 2002 :))
două debuturi în unul, cum ar veni 🙂 aștept cu interes tura a doua. dar între ture cer și eu un sfat de novice: cum îți tratezi carnea care te doare de parcă te-ai lovit de toți copacii din parc atunci când ai alergat?
Dollo, să ne povesteşti cum te-ai simţit a doua zi.
A doua zi n-a fost asa rau cum ma asteptam. Dar a treia zis mi se parea dureros sa merg pe strada 🙂 Cica solutia e sa nu zaci pe motivul asta, al febrei musculare. Unii mai temerari ar zice chiar sa alergi, pe sistemul `cui pe cui se scoate`. Oricum, concluzia e ca indiferent ce faci, in cateva zile trece, si tine de vointa sa continui.
… "Pentru prima data dupa o lunga perioada de timp am senzatia ca am facut ceva bun in viata mea" … cu adevarat ai realizat ceva bun pentru eul dumitale , ti-ai descoperit singura drumul spre o viata reala , …Felicitari !
Cu Consideratie ,
cristi .
Multumesc! Au fost doar incercari, felicitarile vi se cuvin voua, maratonistilor 🙂