Cand omul sfinteste locul

Cum a reusit bucatareasa Mioara sa fie gazda perfecta pentru turisti intr-un sat de pescari dezvoltat haotic si impropriu numit statiune de litoral

Strada e desfundata si, de cand o stiu, in asteptarea canalizarii. Casa e alba, fara termopane, cu cerdac din lemn si multe ghivece cu flori. Daca ciulesti urechile, la asfintit mai degraba auzi ragetele magarilor dobrogeni decat valurile marii, si asta deoarece casa e mai aproape de campurile dinspre Limanu decat de mare. Ferestrele-i dau spre casa de alaturi. Daca vrei poti sa-ti scuturi nisipul din slip chiar pe terasa vecinilor. La poarta se balangane in vant o scandura pe care e pirogravat „Pensiunea Mioara”.

Locul

Daca n-ai sti ca ai venit la mare, ai zice ca esti intr-o sat oarecare din Romania, in care toata lumea a dat brusc de bani si s-a apucat sa-si faca etaje peste etaje, camere cu balcoane si feresti prin care nu vezi decat cerul in cel mai bun caz, pentru ca in cel mai rau vezi alte balcoane, ale vecinilor, prosoapele sau chilotii lor intinsi la uscat. Satul 2 Mai din comuna Limanu este victima vecinatatii sale cu marea si a incapacitatii oamenilor de a planui o dezvoltare armonioasa locului. O asezare de pescari care s-a latit ca o burta de peste explodata la soare, de-o parte si de alta a drumului national ce leaga toate statiunile din sudul litoralului si duce la bulgari.

2 Mai nu e o statiune, e un sat dormitor atasat unui mal de mare destul de ingust, inghesuit intre santierul naval Mangalia si un mal abrupt care separa localitatea familistilor de aia a boemilor vamaioti. Aici nu vii ca sa te plimbi seara pe faleza, pentru ca nu exista. Nu exista nici trotuare, pentru ca marginile drumului de care va spuneam sunt ocupate cu masinile turistilor. Nu exista nici terase la care sa bei o cafea si sa te lasi mangaiat de briza. Sunt doar curtile oamenilor intreprinzatori care si-au transformat casa in pensiune, si ograda in restaurant. Sase luni pe an asta e 2 Mai. Restul e tristete.

Si totusi, de ce vin oamenii in 2 Mai? M-am intrebat mai ales zilele astea, cand pe plaja destul de improprie am auzit vorbindu-se franceza, italiana si germana.

Oamenii

Partea buna ar fi linistea. Nu tuna discotecile, nu se tanguie manelele. Nu exista pacanele, masinute, tiribombe. Mergi la plaja, vii la masa, mergi la plaja, te intorci in sat si… te culci. Apoi, fiecare revine aici „la cineva”. Noi mergem la Mioara. Nu stiu cum au descoperit-o niste prieteni, dar de vreo patru ani nu e vara sa nu-i calcam pragul Mioarei. Fie si numai pentru un week-end.

Mioara e bucatareasa de meserie, dar n-a apucat sa faca o cariera in turismul patronat de altii. Si-a deschis propria pensiune in 2004 si de atunci imparte anii in jumatati: jumatatea hibernala – cand tricoteaza in casa din Mangalia, isi schimba tunsoarea sau culoarea parului – si jumatatea torida, in care isi mai vede freza doar in oalele de pe peretele bucatariei de la pensiune sau in oglinzile de la baile pe care le curata dupa clienti. Mioara ar reusi sa vada marea pe timpul verii doar daca vreun turist capricios i-ar cere sa-i aduca pranzul pe prosop, la plaja. Altfel, sta de dimineata pana seara tarziu in bucataria pensiunii si gateste tot ce-si doresc clientii. Nu are week-end sau program redus. Zice ca week-end-urile ei toate sunt inghesuite din octombrie pana in mai.

La Mioara gasesti apa calda, pat curat, umbra si racoare pentru un pret acceptabil in plin sezon – 80 de lei camera dubla. Dar asta poti sa gasesti probabil in aproape orice curte din 2 Mai. Asa ca Mioara mai ofera ceva: mancare gustoasa la preturi imbatabile: 25 de lei pranzul si 15 lei cina. Si niciodata nu reusesti sa mananci tot ce-ti pune in farfurie. La inceput facea curse pana la supermarket in Mangalia, atunci cand clientii ii comandau la pranz o anumita mancare pentru cina sau invers. In timp a invatat sa-si gaseasca furnizori locali. Asa a inceput sa gateasca mai mult peste proaspat prins din mare, iar legumele vin la poarta, aduse de comercianti ambulanti care stiu si ei pensiunile la care gazdele gatesc pentru clienti.

Pentru familiile cu copii, Mioara este gazda care-i face sa se simta mai confortabil ca acasa. Meniurile speciale pentru copii si blandetea cu care Mioara le accepta nazbatiile, strigatele de lupta si alergatura continua a prichindeilor printre picioarele ei, toate sunt nepretuite.

Nu stiu sa spun ce imi place mai mult la Mioara, poate si pentru ca nu o cunosc suficient. Faptul ca gateste excelent, ca are o privire calda, ca vorbeste putin si niciodata de rau, si ca indiferent cat de aglomerata ar fi niciodata nu-ti da impresia ca ar fi depasita de situatie. Iar toate atuurile astea nu puteau sa ramana nerasplatite. Mioara si-a castigat in timp, numai prin buna practica si reclama din gura in gura, o clientela stabila si suficienta pentru cele cinci camere pe care le pune la dispozitia clientilor. Deja a inceput sa fie „ocupata” din iunie, cand deschide lista programarilor, pana in septembrie.

Nu cred ca a invatat-o cineva pe Mioara cum sa fie o gazda perfecta. N-am auzit-o sa fi pierdut timpul pe la vreun curs intensiv despre cum sa-ti faci pensiune turistica. Probabil e scris in gena ei sa fie asa cum e. Sa fiu in locul doamnei Udrea as clona-o pe Mioara in cateva mii de exemplare, ca s-o asez in fiecare loc bun de turism din tara asta. Dar nici eu nu sunt ministra turismului, nici Mioara nu ar avea suficienta putere sa faca sa trosneasca biciul turismului romanesc… Asa ca, ne bucuram, pe furate, de cate un om bun care sfinteste cu de la el putere cate un loc cum e 2 Mai, nici prea frumos, nici prea urat, doar romanesc.

Etichete: ,

5 comentarii la “Cand omul sfinteste locul” Subscribe

  1. dojo 30/08/2010 at 23:23 #

    Mioara a invatat lectia cea mai importanta a turismului "poarta-te bine cu clientii si ofera un serviciu bun". Restul nu mai conteaza.

    • Dollo 30/08/2010 at 23:39 #

      Da, desi aparent e simplu, nu e la indemana tuturor. In tara lui „ospitalitate cu paine si sare”…

  2. Narcisa 06/03/2017 at 12:28 #

    Mi-a placut de tanti Mioara asta si as merge si eu. E cumva Pensiunea Mioara Daicu?
    Multumesc

Trackbacks/Pingbacks

  1. avemblog.net - 30/08/2010

    Cand omul sfinteste locul | Dollo News…

    Un exemplu despre cum se face turismul, chiar cand locatia nu te ajuta si nici macar nu ai pregatirea necesara. Bunavointa, respectul si serviciile de calitate compenseaza insa orice altceva…

  2. Bune de citit: 30 august – 5 septembrie | Dojo Blog - 06/09/2010

    […] Când omul sfinţeşte locul – un exemplu despre cum Mioara, o doamnă “simplă” de la 2 Mai, ştie să facă din turism un business înfloritor. Fără frunze, fără şcoli înalte, fără tertipuri. Pur şi simplu prin preţuri bune şi servicii ireproşabile. […]

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Turism nemţesc în Transilvania: “Adevărata Românie poate fi descoperită numai la sat”

Casutele de vacanta ale lui Jonas din Valea Verde

„Pupă-mă-n fund şi rămâi sănătos!”, salutul medieval inedit al sighisorenilor, a provocat, in epoca, indignarea Vienei, iar azi le smulge zambetele turistilor straini

Life’s a bitch, prison bitch

irina-jianu-6-560x419

Irina Jianu, condamnată în lotul „Trofeul calității” alături și pentru Adrian Năstase, ispășește șase ani de pușcărie în închisoarea construită chiar de firma ei, în 2006, la Bacău

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.

Ce ar fi de văzut/făcut în Portugalia

Porto, râul Douro și un pod făcut de Eiffel

Vizitat Lisabona, Porto, Estoril, Sintra, Coimbra, Fatima, Obidos&co; lăfăit pe plajele din Algarve, mâncat fructe de mare sau ce vă poftește apetitul, băut vin verde, ascultat Fado live, simtit bine pe bani putini

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților

Când religia contrazice nevoile societății – eșecul german

biserica catolica

Biserica are monopol pe protecția socială în anumite zone din Germania, așa cum vrea și România să facă. Nemții își dau seama, după 50 de ani, că au greșit.