Copiii din Pasul Prislop

Ce poti sa faci in Pasul Prislop, cu un aparat foto si o gasca de copii culegatori si vanzatori de afine din padure

Invatasem despre el la geografie. Pasul Prislop si cu Pasul Tihuta erau in mintea mea niste trecatori stramte intre munti, pe unde se trecea, fireste, numai cu pasul. Cum viata bate si manualele de geografie am constatat ca Pasul Prislop e ditamai platoul montan, pe care inaintasii comunisti au construit sosea inodata in serpentine, iar mai nou si biserica (ortodoxa) si-a trantit o filiala drept in culme, cu un hotelas mititel langa. In rest Pasul Prislop e cum il stiti (care-l stiti) un loc de popas pentru calatorii care strabat drum lung intre Moldova si Maramures si gasesc loc la masutele din lemn sa-si intinda merindele din traista.

Si noi am facut intocmai. Panorama, panorama, soare, soare, foamea, ca dupa drum, foame. Am intins stergarele, am scos painea, branza, ceapa, snitelele si chiftelele si ne-am pus pe impartit. Care a avut foamea mai mica a impartit ceva si cu cainele batran care s-a infiintat la picioarele noastre inainte sa fi ajuns dumicatul in gat.

Mai codasi decat cainele au fost copiii. Prima data a venit unul mic si murdar, cu un pahar cu afine vinetii in mana. S-a pus langa masa si se uita. I-am dat un snitel cu paine si a plecat. Cineva a remarcat ca n-a facut troc, snitel contra pahar cu afine. Nu-i nimic, sa fie primit, sfanta biserica e colea pe deal si noi sa nu fim milosi cu copiii muntelui?

Dupa o vreme au venit alti doi. Tot asa mici, murdari, dar fara afine. Cel cu afinele ii ghida de departe. Uite ba, la masa aia se dau snitele! Le-am dat si lor. Dar le-am zis sa nu mai trimita altii ca nu mai sunt. Au inceput sa rada si au plecat inghiontindu-se. Mama l-a intrebat pe ala cu afine cat costa paharul, totusi. „2 lei, doamna!”

Dupa masa am zis sa exploram un pic privelistile. Era un monument in mijlocul platoului, pe soclul caruia misunau copiii cu afine, ca soparlele la soare. Acolo era sediul lor central, de unde fugau care incotro cu paharele pline, cand opreau masinile, ca sa-i imbie pe turisti. Cand m-au vazut cu aparatul au inceput sa strige: doamna, doamna, fa-mi si mie o poza!

Si asa a inceput nebunia. Au stat la poza toti, pe rand sau impreuna. Se hlizeau unii de altii cand se vedeau pe display. Fetele aveau pretentia sa repetam poza, ca n-au iesit destul de fotogenice. Una dintre ele poza foarte serioasa, in pozitii pe care probabil le vazuse ea pe carpete prin targuri: cu o mana la spate si un umar in fata, culcata pe iarba, cu capul intors si cu parul fluturand, gen „tanar si nelinistit”.

S-au apucat sa-mi spuna toti in cor cum ii cheama. Nu i-am retinut pe toti. La un moment dat aveam impresia ca tot mai apar si le pierdusem sirul. N-aveau mai mult de 10-12 ani ca medie. Cel mai mic zicea ca avea noua ani, dar cred ca se dadea mare.

Aveau mainile mov, de la afine, si ziceau ca toata vara asta fac, culeg afine si le vand turistilor. Toamna merg la Baia Mare, la scoala. Se laudau apasat cu mersul la scoala, pesemne pusi anume sa dea raspunsul asta la oricine-i iscodea. O galeata plina cu afine, asezata langa monument, era norma lor de vanzare pe zi. Ziceau ca strang cam 5-600.000 de lei din ea. Raspunsul la intrebarea matematica „si cat va revine fiecaruia?” a contrazis orice regula de impartire: „dam banii la parinti, doamna!”. E, dar va dau si voua parintii ceva de buzunar, nu? „Parinti ne dau de mancare, doamna, pai cum altfel?!”

Dupa ce le-am facut poze la toti, unul dintre ei – caruia nu-i placuse cum ii statea parul in poza – mi-a cerut sa-i dau aparatul sa faca si el. Poze. I-am aratat pe unde sa se uite, pe ce sa apeze si, surprinzator, a facut o poza buna. Au vrut toti sa faca. Canon-ul nu cunoscuse niciodata atatea maini murdare si nasuri curgande lipite de display. Dar copiii erau mai fericiti ca in zi de balci.

M-au intrebat  cand le aduc pozele. I-am intrebat daca au calculatoare acasa. Nu aveau. M-au intrebat daca nu vin si seara la hora cu ei, acolo in sat. Le-am zis ca sunt in trecere. Da de unde veniti, doamna? De la Bucuresti, ati fost vreodata? Nu. E, nici eu nu fusesem in Prislop. Aveti tot timpul.

Distractia ne-a fost intrerupta brusc de un barbat cu palarie neagra si mustata stufoasa care a strigat furios la cel mai mic dintre copii: baaa, da tu ai uitat de bere, nu mai ai de gand sa vii cu ea? Pustiul a inhatat sticla de doi litri de bere si dus a fost. Dupa el s-a imprastiat gasca, pentru ca de dupa monument au aparut si ceilalti patroni ai afacerii cu afine. Toti bronzati, de la culesul de afine probabil, stateau la umbra monumentului si faceau planul de marketing pentru urmatorul semestru.

Dupa ce am coborat din Pasul Prislop am ajuns in Borsa, renumita statiune de ski. Dar despre asta va povestesc maine. Azi am dat toata galeata cu afine 😉

Etichete: ,

3 comentarii la “Copiii din Pasul Prislop” Subscribe

  1. Gilbert 06/08/2010 at 13:08 #

    Nu-i aşa că România are, prin copii săi, şi un farmec aparte, pitoresc?

    • Dollo 06/08/2010 at 15:36 #

      Si asta ar fi fost o idee buna de brand, nu? 🙂

Trackbacks/Pingbacks

  1. Cum s-a borșit statiunea Borșa | Dollo News - 09/08/2010

    […] Copiii din Pasul Prislop […]

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Ziua 8 – Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd… și semnez

Sursa foto: http://monstersketch.blogspot.com/2009_05_01_archive.html

Cea mai drăguță văduvă din blocul recenzat de mine, mă roagă să nu-i arăt ce am bifat la starea civilă, pentru că ea încă îl simte alături pe bărbatul ei mort de 35 de ani.

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

De ce picură în Casa Poporului

casa poporului senat

Un accident umed a fost descoperit ieri, pe Facebook, în Parlament. Pentru că am apucat s-o cunosc pe mama Casei Poporului înainte să moară, vă invit să citiți un text din care veți afla și voi cum e când se sparge o țeavă în Palat, cum intră zăpada în birouri iarna, de ce unii zic că ar fi nevoie de termopane noi, câtă apă, curent și nervi consumă Casa Poporului ca să fie ceea ce este: locul în care cei mai iubiți fii ai poporului muncesc zi de zi pentru propășirea noastră, a tutulor.

Viceroy vrea să-și ia permisul, Bianca – doar să se mărite

IMG_2114

Pentru că statusul social adevărat stă în Dacia papuc, cu care se poate căra „marfa”, și în numărul de puradei agățați de fusta nevestei. Restul e deșertăciune.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor