Dollores Benezic, serial publicat în 2010 în Evenimentul zilei
Statul laic român alocă anual, pentru culte, sume ce ar face invidios orice primar de localitate mică, fără utilităţi. Zecile de milioane de euro date pentru construcţiile de biserici şi alte zeci de milioane care se duc pe salariile clericilor au atins anul acesta un vârf istoric, depăşind o sută de milioane de euro. Suma poate nu pare exagerată, comparativ cu restul bugetului, dar sare în ochii unora care consideră că România s-ar moderniza mai bine cu bani cheltuiţi în şcoli, spitale sau cercetare, decât investind în acatiste şi construcţii religioase cu valoare arhitectonică îndoielnică.
Politicienii, care decid până la urmă destinaţia banilor din buget, au intuit încă din anii ’90 beneficiul întoarcerii cu faţa spre biserică, şi au rămas aşa până azi, cuprinşi cu precădere în campaniile electorale de pusee religioase. Pretextul l-a constituit, aşa cum povesteşte întâiul liber cugetător al ţării, Ion Iliescu: “reacţia generală apărută după Revoluţie, în sprijinul bisericilor. Am privit-o ca pe un factor pozitiv, de echilibru, biserica trebuie să fie un factor de echilibru social!”. Oarecum explicabil, însă, nu regimul Iliescu a fost cel mai darnic cu biserica, ci celelalte conduceri ţărăniste, liberale şi democrate ale ţării au plusat în conturile cultelor bani, terenuri şi înlesniri financiare.
Norma anuală de credinţă: 200 de biserici şi 10.000 de teologi
Factorul de echilibru a depăşit în timp aşteptările societăţii şi a cunoscut o expansiune fără precedent în istorie. În ultimii 20 de ani au fost înălţate peste 4.000 de locaşe de cult, 3.000 dintre ele fiind ortodoxe. Numărul teologilor a explodat, de asemenea, de la 1.000 de absolvenţi cât scoteau cele patru facultăţi de teologie dinţarăîn 1989, la peste 10.000 câţi şcolarizează azi cele 30 de facultăţi de teologie. O extindere blamata chiar de anumite voci din sânul bisericii, care îşi exprimă public, dar destul de timid părerile, pe propriile bloguri.
Sumele alocate cultelor, de la bugetul naţional, au crescut şi ele corespunzător, de la 3 milioane de dolari anual până în 1998, la 10 milioane de dolari în 1999, 40 de milioane de euro în 2007, 100 de milioane de euro în 2008.
În toatăţara, cu precădere în oraşe, fiecare petic de pământ, fie spaţiu verde, fie curte de bloc, a fost exploatat cuvios pe principiul “biserica vine aproape de oameni”. Ţaras-a umplut de şantierele noilor biserici, în timp ce vechile parohii de la ţară sărăcesc odată cu enoriaşii, iar pentru monumentele istorice statul face chete pe motiv că e prea sărac ca să le restaureze. Numai în Bucureşti biserica a primit 12 hectare de teren pentru construcţia de locaşe de cult şi pentru deja celebra Catedrală a Mântuirii Neamului. În plus, fiecare primărie dinţarăcontribuie anual cu sume cuprinse între 1 milion şi 9 milioane de lei pentru plata lumânăreselor şi ţârcovnicilor din biserici.
Poate că lucrurile ar fi fost mai ponderate dacă ar fi venit într-adevăr nişte echilibru dinspre biserică. Aceasta a confundat, însă, rolul misionar cu nevoia funciară de extindere şi câştig, astfel că dorinţele bisericii s-au împletit fericit cu cele ale politicienilor. Un parteneriat, după cum spunea recent preşedintele Băsescu, de pe pragul bisericii din curtea Palatului Cotroceni, care a costat bugetul un milion de euro. “A win-win situation”, cum ar spune capitaliştii americani, o situaţie din care politicienii câştigă voturi în campanile, iar preoţii parohii noi şi influenţă.
Nae Ionescu: “Biserica noastră autocefală, ca o ciupercă la umbra statului politic”
Alăturarea bisericii de politică şi invers nu e, însă, un apanaj al democraţiei noastre moderne. Biserica a fost de-a lungul istoriei o prezenţăconstantă alături de putere, excepţie făcând doar comunismul, când a fost interzisă construirea de locaşuri de cult, mulţi preoţi au făcut puşcărie ca să-şi apere credinţa, iar alţii au semnat pacte cu securitatea, pe care mai încearcă şi azi să le ascundă. Imediat după ’90 preoţii au revenit la putere, s-au implicat făţiş în politică, au căpătat mandate în parlament, în consiliile locale, au devenit primari, la fel cum se întâmpla înainte de perioada comunistă. Acest lucru n-a durat mult, preoţii fiind siliţi să aleagă între politică şi biserică. Neoficial, însă, au rămas în continuare o castă foarte influentă în societatea românească, poate mai influentă decât clasa politică însăşi.
Într-un editorial scris în perioada interbelică, Nae Ionescu descrie – pornind de la cazul unui preot primar care şi-a ucis contracandidatul politic cu toporul – o situaţie care pare la fel de actuală şi azi: “Deci, vinovat este episcopul; dar nu personal. Ci prin sistem. Căci, în Biserica noastră autocefală, dar trăind ca o ciupercă la umbra statului politic şi politicianizant, chiar desemnările de episcopi se fac tot după indicaţiuni politice. Se poate, omeneşte vorbind, opune chiriarhul pretenţiilor oamenilor politici cari îi vor pe preoţi instrumente de stăpânire lumească a statului? E o glumă! Mi se pare că nu există Biserică în care să se poată număra aţâţi chiriarhi depuşi din scaun câţi avem noi; şi toţi din motive şi prin maşinaţii politice”.
Acolo unde oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu
Bomboana de pe coliva acestui parteneriat istoric între biserică şi politică se aşează întotdeauna încampaniaelectorală. Politicienii se reped la pupat icoane şi făcut cruci mari exact în bisericile pe care le-au ctitorit din bani publici. În timp ce mii de oameni se călcau pioşi în picioare la sfinţirea bisericii de la Cotroceni, acum două săptămâni, un alt candidat la preşedinţie, Mircea Geoană, se punea bine cu Dumnezeu în altă biserică restaurată tot pe banii statului – Biserica Evanghelică din Bistriţa. Cele două evenimente au marcat emblematic începutul unei campanii electorale în care politicienii aşteaptă de la preoţi răsplata atâtor fonduri pompate în biserică cu gândul nu la mântuirea păcatelor, ci la un loc veşnic în inimile votanţilor.
De aceea am ales această perioadă ca să vă prezentăm un serial despre modul în care biserica s-a extins în ultimii 20 de ani. Nu e vorba de un demers impotriva bisericii ortodoxe, aşa cum am fost acuzaţi chiar în timpul documentării. E foarte adevărat, însă, că peste 80% din fondurile alocate de stat au ajuns la biserica ortodoxă şi cele mai multe construcţii sunt ale ei, la fel şi numărul cel mai mare de teologi.
E vorba despre o întrebare pe care ministrul culturii, Toader Paleologu, a exprimat-o public în Parlament, când a constatat că jumătate din bugetul Ministerului Culturii se duce pe construcţia de biserici. “Mai avem nevoie să construim multe biserici?”. Multe voci din societate răspund că nu, ba chiar că statul ar trebui să procedeze ca alte ţări, şi să lase finanţarea cultelor strict pe mâinile credincioşilor.
Preoţii consideră însă că extinderea nu e suficientă şi că prezenţa unei biserici e necesară chiar acolo unde comunitatea nu o doreşte, pentru că asta înseamnă că acei oameni s-au îndepărtat de Dumnezeu. Iar o astfel de dispută se desfăsoară chiar acum undeva în sectorul 3, unde o comunitate de 500 de oameni se judecă cu primăria pentru că a permis construirea unei biserici în coasta blocurilor, pe unicul spaţiu verde care le rămăsese oamenilor în cartier.
În afară de preoţii care îsi susţin cauza, şi câţiva curajoaşi din societatea civilă care-şi asumă punctele de vedere, însă, puţini politicieni sau demnitari ai statului au acceptat să vorbească oficial despre acest fenomen, aşa cum l-a denumit Ion Iliescu. Chiar obţinerea cifrelor oficiale privind finanţarea cultelor a fost dificilă, la fel şi motivarea acestora, pentru că, aparent, funcţionarilor publici le e mai frică de “Doamne Doamne”, decât de legea liberului acces la informaţii. A vorbi despre biserică altfel decât în termeni pioşi, e tratat în mod ipocrit ca un păcat în societatea românească, deşi în intimitate există preoţi care îşi bârfesc superiorii, în presă au apărut numeroase cazuri de corupţie în sânul bisericii şi la vârful acesteia, sau chiar scandaluri sexuale.
Până şi ateul Ion Iliescu a ţinut să-şi nuanţeze un pic poziţia, după 20 de ani de liberă cugetare: “Dar am avut întotdeauna relaţii bune cu biserica, totuşi… Într-adevăr s-au construit multe edificii după 1990, uneori de dimensiuni aşa, cam de catedrală în anumite locuri. A fost o acţiune conjugată şi o susţinere şi pe plan local şi pe plan naţional, foarte activă. A fost o stare de spirit de care nu puteam să nu ţinem seama, mai ales după o perioadă ca aceea… în care s-a interzis construcţia de biserici, … bine, la noi nu au fost fenomele ca în Uniunea Sovietică, dar au mai fost şi demolări din cauza sistematizării… E adevărat, sunt şi foarte mulţi preoţi, dar sper să se echilibreze la un moment dat fenomenul… “.
episodul 2: Biserica se ceartă cu enoriaşii pe un părculeţ din Bucureşti
episodul 3: România după 1989: o biserică ctitorită la două zile
episodul 4: Cruce pe domeniul public: 12 hectare din Bucureşti, donate bisericii
episodul 5: Școala româneasca produce de zece ori mai mulţi teologi decât în 1989
Trackbacks/Pingbacks
[…] una am obosit să mai scriu despre biserică și golănismele ei. O fac din 2009 și nu s-a schimbat nimic, dimpotrivă. Mi se pare deja redundant să scrii iar și iar despre cum se tot construiesc […]