Românul de cursă lungă

Când Ilie Roșu și-a fluturat moale steagurile, intrând în ultima tură din cele patru ale maratonului care ocolea Casa poporului, alergătorii kenieni deja treceau linia de sosire. Timpii lor, de două ore și un pic, reprezintă pentru Roșu și steagurile lui un semimaraton. Dar cine vrea să se întreacă cu kenienii? La maraton important e sa termini cursa.

Dollores Benezic, portret apărut în revista Esquire în 2010

Ziua era rece, umedă și morocănoasă ca un bucureștean trezit dis de dimineață și pus să se enerveze în trafic. Mulți chiar asta făceau, în timp ce zona centrală a Capitalei era închisă, pentru Maratonul București 2010.

Ilie Roșu, un ins între două vârste, față ovală, păr puțin, tuns periuță, îmbrăcat cu un tricou verde electric și niste colanți negri care-i lăsau gambele zgribulite, n-ar fi ieșit în evidență dintre maratoniști dacă nu-l trădau drapelele. Tricolorul românesc și steagul albastru cu steluțe al Uniunii Europene. Le învolburează deasupra capului, de parcă bețele alea pe care sunt prinse steagurile, ar trebui să se încălzească înainte de alergare, și nu picioarele lui Ilie, abia extrase din căldura patului.

Pe margine sunt puțini suporteri. Românii nu au tradiția asta. Duminica, la 9.00 dimineața, unii abia se întorc pe partea cealaltă în pernă, lăsând visele să le zburde aiurea. Visul lui Ilie Roșu se derulase pe repede înainte, cu câteva ore în urmă, când nu reușea deloc să adoarmă din cauza emoției dinaintea maratonului. Pocnetul înfundat al pistolului de start era singurul care putea acum să-i dea „play”.

Prin cadrul celor câțiva fotografi și cameramani, care așteaptă zgribuliți să prindă cel mai bun unghi de start, trece un cuplu bine hrănit. Ambii trecuți de 50 de ani, înfofoliți, balansând greoi câte o sacoșă plină de hypermarket în fiecare mână. Ea protestează, gâfâind: „Nu știu, dragă, de ce trebuia să închidă circulația? Să-i fi dus în Herăstrău, să alerge acolo până le vine rău!”.

***

Așa a început Maratonul București, octombrie 2010, al nouălea în care Roșu flutură tricolorul românesc. Steagul e ușor decolorat de soare și vânt, cam cum e și patriotismul nostru, al românilor. Numai în inima lui Ilie Roșu, ele își păstrează culorile intacte, ca în ziua în care a jurat pe ele că va sluji patria.

Dacă ne-am afla cumva în mintea lui Ilie Roșu, acest text ar începe așa: „Este data de 14.10.2010. Mi-am pregătit drapelele, le-am inspectat și cred că vor mai rezista încă 2-3 curse…”. Notițele colonelului în rezervă Ilie Roșu, postate pe blogul personal după fiecare maraton, seamănă cu rapoartele ofiterilor ieșiți din gardă. Doar vârsta și civilia, care i-a mai îndulcit gesturile rigide, milităroase, fără să i le anuleze vreodată complet, au făcut din notițele astea niște povești calde, sentimentale, transpirate, gâfâite sau amuzante, despre lumea pestriță care se învârte în jurul celebrilor 42,1 km pe care soldatul Philipides i-a parcurs, cu vestea victoriei, de la Maraton la Atena.

Povestea soldatului Ilie Roșu nu începe la Maraton, ci undeva în Moldova, satul Adjudul Vechi, pe vremea când Iliuță, fiul Mariței, încerca să-l imite pe un alt Ilie. Ilie Năstase, care ridica pe atunci în picioare tribunele de la Roland Garros. Iliuță din Adjudul Vechi combătea pe ulița prăfuită, din spatele unui fileu imaginar, cu fundul de mămăligă pe post de rachetă de tenis.

Sportul a fost pentru Iliuță ceea ce e computerul pentru adolescenții de azi. Un drog. De dragul sportului a făcut liceul militar la Câmpulung Moldovenesc, iar la 19 ani s-a înscris la Școala militară de radiolocație din Brașov.

Doi oameni de ispravă l-au ajutat de atunci pe Ilie Roșu să crească în proprii ochi, mult peste cei 171 cm ai lui care nu-i permiteau să intre în lotul sportiv al școlii: profesorul de educație fizică Mihai Cszabo și Vasile Dogaru, colegul de care avea să-l lege o prietenie de-o viață.

„Eram supărat că nu mă primește la patrulă, din cauza înălțimii. Până la urmă s-a gândit maiorul Cszabo și mi-a zis: uite care-i treaba, îți dau șase luni de zile ca să te antrenezi și dacă după asta ești mai bun decât ceilalți, te iau. Și Vasile și eu știam că nu eram buni, trebuia să fim mai buni!”, își amintește Ilie. Patrula era o tehnică aplicativ militară în cadrul lotului sportiv al școlii, în care se alerga în jur de 10 km, cu echipament de război, raniță, încărcătoare, grenade, ca și cum plecai în luptă. „După primul kilometru executai o tragere. Fiecare glonț care nu nimerea ținta însemna o penalizare de un minut pentru echipă. Apoi se aruncau grenade în cerc. Pentru orice grenadă aruncată în afara cercului erai penalizat. Apoi treceai printr-un sector contaminat cu gaze… La proba asta de echipă se lua timpul ultimului trecut. Era un spirit de echipă fantastic, pentru că dacă unul nu mai putea, colegii îi luau arma, ca să-l ușureze și să treacă echipa compactă”, povestește Roșu.

În următoarele șase luni Ilie și Vasile săreau gardul unității în fiecare dimineață la ora 4. Nu se duceau la fete, dar alergau de le ieșeau ochii. La 6 se întorceau în unitate de unde o luau de la capăt, de data asta în antrenamentul oficial, cu restul grupei.

„Și în șase luni s-a cunoscut. Se întrebau ăia, că se vedea diferența, mă ce fac ăștia? Și ne-au primit în patrulă. Maiorul a fost corect, dar putea să nu fie. Ăla a fost momentul cheie când omul ăsta mi-a schimbat viața. Acolo am prins gust de alergat”, admite Ilie Roșu.

Vasile Dogaru, partenerul de sărit garduri și alergări matinale, își amintește azi râzând de vremea aia: „Patrula era singura noastră șansă să continuăm să facem sport. De aia nu-l uităm toată viața  pe profesorul Cszabo. El e acum decanul Facultății de Educație Fizică Gheorghe Barițiu din Brașov, și când a auzit de isprăvile celor doi elevi ai lui s-a mândrit cu noi”.

Abia după cursa de 10.000 de metri, pe care au alergat-o împreună la Finala națională de atletism de la Galați, în 1981, au conștientizat amândoi spre ce-i duce sportul: „Nu ne-am calificat pentru europene, era oricum mai degrabă o probă de anduranță pentru noi. Voiam să știm dacă reușim să terminăm cursa. Și după ce am reușit amândoi, eu am zis: Mă Ilie, io vreau să ajung pe Everest, mă! Și el mi-a zis: eu vreau să alerg un maraton, mă!”.

***

Primii zece km dintr-un maraton sunt întotdeauna ăia în care simți că poți orice. De aceea ești tentat câteodată să grăbești ritmul, deși asta se poate întoarce împotriva ta. Și nu e ghinion mai mare pentru un maratonist decât un cârcel nenorocit, atunci când ți-e drumul mai liber. În ciuda celor două bețe purtătoare de drapele, care-i solicită și mușchii mâinilor mai mult decât într-o alergare normală, Roșu scoate mereu un timp bun în prima parte a maratonului. Pe margine, un tată cu un copil pe umeri încearcă să-și facă fiul atent la cursă: „Ce crezi, tati, că mie-mi convine că ne-am trezit așa devreme?! Dar trebuie s-o susținem pe mami, măcar atâta să facem și noi!”. Copilul se lamentează: „Dar m-am plictisiiit!”. Instantaneu îl vede pe Roșu cu steagurile lui și uită de plictis: „Uite-l pe omul cu steagurile, omul cu steagurileeee!”. Când se aude aclamat Ilie ridică mai sus steagurile și zâmbește larg pentru toată asistența împuținată de frigul de la București.

 

Ilie Roșu a terminat Școala militară din Brașov în 1982 și a fost repartizat în București, ca ofițer de radiolocație. O slujbă statică, nici vorbă de patrule, grenade, pistoale mitralieră, alergări cu sufletul la gură. Patria se apăra cu radarul, din birou.

S-a însurat, a absolvit Facultatea de Cibernetică Economică și s-a împlinit până la 100 de kilograme, repartizate generos pe aceiași 171 de centimetri care i-au dat emoții la admiterea în lotul sportiv din Școala militară. Apoi a avansat informatician la Statul Major al Forțelor Aeriene. Așa l-a găsit democrația. Cum îi place lui Vasile Dogaru să-l tachineze, „a ales biroul, de aia s-a făcut de 100 de kile”. Spre deosebire de Ilie, Vasile a ales cariera didactică la Academia Națională de Educație Fizică și Sport din București, apoi a intrat în forțele speciale de protecție și pază (SPP). În paralel nu și-a uitat visul verbalizat la Galați, așa că a făcut alpinism, și a ajuns pe Everest la 43 de ani, cu prima expediție românească.

Nici Ilie nu era, totuși, un sedentar. Făcea sport, iar la probele fizice obligatorii din armată ieșea întotdeauna cu timpi buni pentru categoria lui. Asta l-a ținut departe de gândul că sănătatea ar putea să-i dea rateuri. „Jucam fotbal, tenis, dar anturajul era așa: după ce se terminau orele de sport, stăteam la grătare, era ca o sărbătoare, berici. Berea a fost cea care a depus mult. Eu n-aș fi vrut, dar eram cu colegii, știi cum e, un rând, două, trei, patru. M-a luat valul. N-am mai respectat nimic. Când eram în școală eram mai tânăr, erau niște reguli la meniu, nu înțelegeam de ce nu ne dădeau ăia mai des friptură, dar totul era calculat pe calorii astfel încât cu mișcare și mâncare să fii normal. Aveam 70 de kg în școală…”.

Așa că primul „cârcel” l-a luat prin surprindere pe Ilie Roșu. O asistentă medicală i-a luat tensiunea înaintea unei probe fizice în armată și i-a zis că el nu ar avea voie să alerge cu tensiunea aia. „Haide doamnă, cum adică? Mi-a zis să semnez pe proprie răspundere, dacă vreau să alerg. În momentul ăla a picat cerul pe mine”.

Era anul 2002, la 20 de ani distanță de visele din școala militară. Tot cam atunci a aflat de la televizor și că Vasile se ținuse de cuvânt și ajunsese pe Everest. A primit atunci un telefon de la Vasile care i-a mai pus paie pe foc:  „Hai Ilie, eu am reușit, tu ce faci?!”.

Precum o cârtiță scoasă forțat din bârlogul ei și silită să-și contemple propria umbră, Roșu a început brusc să se vadă cu ochi răi. „Mă plimbam în parc și se vedea umbra, mi se vedea balonul. Aveam ditamai burtoiul. Mă uitam la oameni și mă gândeam ce or zice de mine?”.

Nici medicul de familie nu l-a menajat: „ori faci ceva cu viața ta, ori te trec pe medicamente!”.

„Mi-a dat o listă cu ce aveam voie să mănânc. Am luat-o dur de tot, am renunțat la salamuri, la sare, la prăjeli, la cartofii prăjiți, la tot ce e mai bun în viață. Am rămas cu salatele și fructele. Primele două săptămâni au fost un calvar. Berea, nu mai zic, scoasă total. A început să se cunoască. Colegii mă întrebau, bă, e ceva în neregulă, ești bolnav?”.

***

Dar adevărata încercare vine abia la kilometrul 30. Când toți care au putut să te depășească sunt deja departe, iar tu îi mai depășești doar pe ăia care abandonează, cu lacrimi în ochi, mergând la pas pe marginea drumului. Simți suferința lor în ficatul care-ți trimite săgeți otrăvite, în cârceii din pulpele care dor de parcă ăia care abandonează se ancorează, din spate, de picioarele tale cu cârlige de fier, și vor să-i tragi și pe ei spre finish. Până acum deja îți vei fi trecut în revistă viața cu bune și rele, așa cum faci la fiecare maraton, iar gândul abandonului te otrăvește de parcă n-ar fi o banală cursă sportivă, ci ar fi adunat în ea toate eșecurile trecute, prezente și viitoare.

Când Ilie Roșu și-a fluturat moale steagurile, intrând în ultima tură din cele patru ale maratonului care ocolea Casa poporului, alergătorii kenieni deja treceau linia de sosire. Timpii lor, de două ore și un pic, reprezintă pentru Roșu și steagurile lui un semimaraton. Dar cine vrea să se întreacă cu kenienii? La maraton important e sa termini cursa.

 

Era anul 2005 când Guvernul român a emis o ordonanță pentru reducerea numărului cadrelor militare. România trebuia să intre în NATO, iar militarii – cărora patria le înălțase până atunci ode de recunoștință – erau acum doar un lest de care trebuia scăpat. Țara avea prea mulți generali și militari.

„Aveam 45 de ani. A fost trist. Să pleci, să lași un vis la poarta unității. Știi, cei care fac școala militară, când intră pe poarta școlii capătă un vis. Ar vrea să ajungă generali. Dacă nu ai o țintă din asta înaltă nu prea reziști. Eu mi-am dat seama că general nu mai ajung, că nu mai am cum. A fost și conjunctura atunci, și oamenii parcă erau mai răutăcioși, dar nu eram hotărât că plec. Apoi, la fiecare 6 luni, ca să iasă lumea din armată, se punea presiune și se spunea că se abrogă ordonanța, deci tot veți fi dați afară, dar fără pensie, fără salarii compensatorii. Și oamenii ieșeau, de frică”, își amintește Roșu.

Legea avea și o ofertă generoasă. Spunea că după ce ieși din armată ți se garantează dreptul la muncă. „A fost o mare păcăleală, că acum cei care lucrau la stat au fost puși să aleagă între pensie și salariu. Așa a păcălit statul o armată întreagă, oameni tineri, care s-au angajat în administrație și ne-am trezit că ne dau afară pentru că aveam o pensie cu un milion mai mult. Toți suntem mâhniți, sunt zeci de mii de oameni ca mine. Arăt eu a pensionar?”, se întreabă Ilie, azi, la 50 de ani, din costumul lui mulat de alergat.

***

Ieșirea din armată, în 2006, a fost un abandon pentru Ilie Roșu. El, bărbatul în care țara își pusese nădejdea cândva, care a jurat c-o va apăra cu prețul vieții, care visa să fie îngropat sub drapel, ei bine el era acum un individ oarecare, de 46 de ani, cu burtă, chelie și o debara plină de vise prăfuite. Și de parcă astea n-ar fi fost de ajuns, soția și-a pus în gând să facă din familia lor un cuplu european. Ea și-a găsit de lucru în Italia și le-a luat și pe fete ca să-și termine studiile acolo. Roadele unei căsnicii de aproape 20 de ani, Andreea terminase deja liceul, Alina, abia clasa a opta.

A fost un moment în care Ilie a vrut să-și urmeze familia acolo, la fel ca milioanele de români care aleseseră calea asta. Își tradusese diplomele, actele, le aranjase frumos într-un dosar. Dar senzația aia de inutilitate rămăsese singura netradusă, și se învârtea în capul lui ca un copil captiv într-un carusel defect. „Nu era gândul că n-aș fi făcut față acolo. Sunt sigur că m-aș fi acomodat. Dar mai rău îmi părea să abandonez lupta. Știi, noi românii avem o problemă. Toți ne considerăm luptători, dar nu ne dorim să fim învingători. Or, învingătorii ajung pe podium. Luptători au fost mulți, dar au murit în războaie. Noi avem o problemă, genetic, suntem luptători, dar nu ne dorim să fim mai sus”.

Așa a decis Ilie Roșu să rămână acasă. Pus să aleagă între soție și patrie, a ales-o pe a doua. Ce femeie ar înțelege asta? Ce copil ar accepta-o? Câți dintre români ar face această alegere? Ilie vorbește greu și reținut despre familia lui. Divorțul pronunțat în urmă cu doi ani e trecut la capitolul eșecuri. De aceea ar prefera să-și arate numai succesele din maratoane. Despre ce gândesc soția și fiicele lui nu-i place să vorbească: „nu mi-am pus problema că ele m-ar urî pentru că am ales țara în defavoarea familiei. Probabil că așa au gândit o vreme, dar eu n-am conștientizat atunci. Oricum, fetele au fost mai degrabă influențate de mama lor, erau prea tinere ca să înțeleagă ce înseamnă patriotismul”.

Trebuie să fii un îndrăgostit  tare orb de țara ta ca s-o pui înaintea iubirii de familie. Iar asta nu stă în puterile oricui. Un observator superficial l-ar putea bănui pe Ilie Roșu de cabotinism. După ce vezi că ai dat cu piciorul singurei familii pe care o aveai, pentru o țară de care pare că nu-i pasă nimănui, ești nevoit să îți cauți motivații puternice în primul rând pentru tine însuți. Iar asta înțeleg greu chiar și colegii lui Roșu din clubul de maraton. Motivația lui vine tot din uniforma militară, care parcă și-a lăsat pe corpul lui Roșu ceva din praful istoriei noastre nedrepte: „Toți vrem totul foarte repede. Hai să ne gândim cum a fost România după al doilea război mondial. A fost țară învinsă, 20 de ani nu a putut să facă o mișcare. Am plătit 30 de ani în care ni s-a luat tot ce aveam mai bun. Eu zic că România își revine, conducătorii vin și pleacă, dar România rămâne”.

***

Dacă treci, așadar, de km 30 e ca și cum ai câștigat maratonul. Nu, cârceii nu dispar, ficatul e tot acolo, la fel și splina. Căldura pe care o simți în tine ar putea foarte bine să încălzească un cartier întreg de blocuri, și dacă n-ai avea șapcă pe cap ți-ar țâșni cu siguranță un jet fierbinte de abur din creier. Dar tu deja ai învățat să le ignori pe toate și să te concentrezi pe numărul din ce în ce mai mic al kilometrilor care te mai așteaptă. La București se împlinesc trei ore de când Ilie Roșu flutură steagurile în maraton. Orașul e deja plin de mașini înghesuite în trafic, iar acasă familiile se adună în jurul mesei de prânz.

Ilie Roșu s-a reapucat serios să alerge în 2008. La doi ani de când părăsise armata și se despărțise de familie. „Un an după ieșirea din armată am stat și am rumegat ce vreau să fac cu viața mea. Am făcut sport, am mers la sală, n-am vrut să dau curs niciunei oferte de job, pentru că voiam să mă lămuresc. Apoi am acceptat să lucrez la departamentul IT al firmei Urban S.A., unde sunt și azi”.

În 2008, la aproape 30 de ani distanță de antrenamentele matinale din școala militară, avea 48 de ani, 77 de kg, și multe socoteli neîncheiate cu el însuși. Începuse să alerge în jurul lacului IOR din București, ca să-și calmeze furia. Iar un asemenea calmant nu se ține în dulăpiorul din baie, ci se cere explorat până la sublimare. Alerga încins cu o borsetă în care avea telefonul mobil, ca să se cronometreze, și buletinul, ca să știe lumea cine e, în caz că-i vine rău și cade lat. Nu trecea niciodată de 25 de km. Era bariera din capul lui. Cineva avea, totuși, încredere în el. Era un domn aparent nebun, în parc, care de fiecare dată îi striga: „Ai să ajungi campion mondial!”.

Într-o zi răcoroasă de mai, vechiul vis din școala militară a ridicat blestemata aia de barieră: „Acea zi, 25 mai 2008, nu prevestea nimic senzațional. Eram echipat necorespunzător, nu aveam apă, dar voiam pur și simplu să alerg și să mă deconectez. Eram furios pe mine pentru că o parte din planurile mele de viață nu au fost fundamentate temeinic și au eșuat. În acea zi, în 5 ore, cât a durat cursa, am murit și am înviat de mai multe ori”.

Vânzătoarea de la unica tonetă din parc i-a ținut isonul cu două sticle de suc în primele ture de lac. Apoi Ilie s-a simțit pregătit să meargă mai departe. 42 de km însemnau 13 ture de lac. Știa că le putea face, așa că și-a comandat, ca un nabab, câte o sticlă de suc pentru fiecare tură. Vânzătoarea i le-a dat la mână, până la ultimele două când Ilie a găsit chioșcul închis de poliție. „Eram obligat să renunț, eram dezhidratat complet. Am găsit-o pe fată la chioșc, totuși, și am implorat-o să mă ajute. I-am spus chiar că ia parte la un eveniment important pentru mine, că dacă renunț acum, nu știu dacă voi mai mai avea curajul să încerc vreodată. Cred că a înțeles și mi-a pregătit cele 2 sticle de suc. Simțeam atunci că tot parcul e alături de mine. Ceea ce a urmat a fost de nedescris, a trebuit să reduc ritmul, de frică să nu pățesc ceva, dar și pentru că nu mai aveam forță în picioare, Mi s-a derulat atunci în fața ochilor, pe ultimii 6 km, toată viața. La final mi-au dat lacrimile. Ceea ce mi-am dorit atât de mult s-a împlinit. După 28 de ani, am reușit. La final de cursă, mi-am fixat următorul obiectiv: Maratonul de la Atena!”.

Așa a descoperit Ilie Roșu secretul reușitei: „Știi ce trebuie? Să ai curajul să gândești, dacă ai curaj să gândești un lucru, 50% e făcut”.

***

Victoria asta l-a apropiat din nou de prietenul Vasile. Nu-i mai era rușine cu el însuși. Vasile se mai ținuse de o promisiune între timp, și construise cabana Himalaya, la Râșnov. Fusese un legământ făcut cu muntele, atunci, în 2003 când l-a urcat, și credea că nu-l va mai coborî vreodată: „L-am pomenit pe Ștefan cel Mare pe Everest. Am zis că dacă el a făcut atâtea biserici după fiecare bătălie câștigată, o să fac și eu o cabană dacă scap de pe munte. O cabană care să ducă mai departe tricolorul ăla pe care l-am înfipt noi atunci pe Everest. Aici facem tabere pentru copii și-i învățăm alpinism și cuvântul Everest. De când vine și Ilie, el îi învață cuvântul Maraton”.

Vasile l-a invitat atunci pe Ilie la cabana Himalaya, unde a mai făcut încă patru maratoane, câte unul în fiecare săptămână, alergând între cabana din Râșnov și Poiana Brașov, și retur. Ilie Roșu era de neoprit. Toți anii ăștia în care alergase după alte himere se cereau răzbunați. Iar primul maraton oficial la care românul Ilie Roșu a participat și l-a terminat pe picioare a fost la Budapesta. A urmat Bucureștiul, în toamna aceluiași 2008, și în noiembrie a fost Atena. Trecuseră cinci luni de când își pusese asta în cap.

„N-am avut antrenor, nu citisem nimic, tot ce știam despre maraton e că are 42 de km. A fost greu. Pe toate le-am făcut numai cu apă. Habar n-aveam că există geluri. Erau geluri pe masă la Atena, la punctele de hidratare pe pe parcursul cursei, dar eu luam doar apă, ca un erou. Pentru ca de fapt nu știam ce era în sticlele alea. Gelurile au vitamine. Dacă le iei, scapi de cârcei. După aia am mers la maratonul de la Paris. Acolo am intrat în contact cu Ro Club Maraton, club de amatori. De la ei am învățat ce e cu maratonul. Îi vedeam că-și pregătesc cocteiluri. Le-am zis: mă, eu n-am luat niciodată nimic. Ești fraier! îmi spuneau”.

***

Doamna Marița, femeie de 85 de ani din Adjudul Vechi, își primește fiul acasă după fiecare maraton. La început n-a prea înțeles nici ea ce e cu feciorul care-i „fuge prin lume”. Când a început să-i vină acasă cu medaliile internaționale l-a privit cu alți ochi, dar tot i-a zis una bătrânească despre ele: „niște tinichele!”. Ilie se pozează cu mama, după fiecare maraton, apoi își pune medalia și tricoul într-un soi de panoplie în propria sufragerie.

Ar pune el acolo și pozele oficiale din maratoane, dar costă cam mult ca să le cumpere de pe site-ul organizatorilor. „Mă doare inima că nu pot să-mi cumpăra pozele, dar decât să dau 15 euro pe una, mai bine mai pun ceva și particip la alt maraton”, socotește Ilie fiecare cent, ca orice sportiv care se autosponsorizează.

Pesemne că Ilie Roșu nu are noroc la poze. Într-una din zilele lui de antrenament s-a întâmplat să-i viziteze parcul însuși președintele țării. Traian Băsescu era cu soția și dădea mâna cu lumea. „Am dat de trei ori mâna cu el. Mă tot învrâteam ca să fac o poza cu el. Până la urmă am reușit, dar tot încercând să-l pozez cu telefonul, l-am lasat cu zoom-ul la maxim, si atunci când ne-am așezat la poză, domnul președinte în mijloc, soția pe o parte, eu pe o parte, telefonul nu ne-a prins decât pe jumate. El a iesit bine, eu jumate și nevasta lui jumate. Atâta am. Întâlnirea cu președintele României. Mă gândesc că poate vreodată o să reușesc s-o schimb cu una mai bună”.

***

Ultima sută de metri este elixirul oricărui maratonist. Atunci când toată lumea te aclamă, te strigă, te aplaudă, te încurajează, te simți ca un campion mondial. Nu contează că ești un anonim care trece ultimul linia de sosire, important e că o treci, iar ovațiile alea sunt la fel de sincere pentru tine, ca și pentru Constantina Diță Tomescu, atunci când a câștigat maratonul de la Beijing. La București, Ilie Roșu aleargă ultimii metri până la finish de parcă ar fi primii. Steagurile flutură, iar polonezul care era cu câțiva pași înaintea lui se oprește și-l așteaptă. Decide să-și sacrifice secundele prețioase dinainte de final ca să treacă linia de sosire îmbrățișându-l pe omul cu steagurile. Poza de final ilustrează perfect mesajul de pe toate tricourile purtate de Ilie Roșu: „Împreună”.

 

Din mai 2008 până acum, Roșu și-a mai trecut pe răboj maratoanele de la Paris, Madrid, Berlin, Bruxelles, București, Limasol, Roma, Boston (un fel de Mecca a tuturor maratoniștilor lumii), Luxembourg, Olimp, Moscova, Torino. Pe unele le-a făcut deja de două ori. La toate a trecut linia de sosire în timpi buni, între trei și patru ore. Cel mai greu până acum s-a dovedit Olimpul. Traseu greu ce presupune urcarea pe munte și coborâri în pante periculoase. Ilie Roșu a cucerit Olimpul în zece ore. Când colegii lui din Ro Club Maraton pierduseră orice speranță să-l mai vadă la finish, și voiau să-i plece în căutare cu echipele de salvatori.

Dar Ilie Roșu și-a descoperit menirea atunci când, alergând într-un maraton internațional, a auzit cum spectatorii îl strigau „Urban, Urban!”. Era numele firmei la care lucrează, scris pe tricoul lui, pentru că-i sponsorizase prima participare la un maraton. „Se gândeau probabil ce țară o fi și asta? Imediat după cursa asta am început să scriu România pe tricouri. Poate ești singur pe o distanță de 100 de m și te vede lumea și te strigă: hai România! Nu strigă hai Roșu!”.

Iar de la numele țării pe tricou până la cele două drapele în mâini n-a mai fost mult. „La început aveam o fâșie de tricolor pe care o purtam cu mine, și o fluturam la final de curse. La Paris, de exemplu, într-o intersecție am auzit un copil cum a strigat, văzând steagul, Iata România! Atunci am înțeles prima oară și am simtit ce înseamnă să ai un simbol în mâinile tale”. Apoi, ca într-o cură de redescoperire a patriotismului, Ilie a început să-și crească doza de drapel cu fiecare maraton: în 2009 a dus drapelul României 1 km la Bruxelles, la București l-a dus 300 de metri, în februarie 2010, la Limasol, a trecut linia de sosire cu steagul pe umeri.

Cele două drapele (al României și al țării gazdă) au apărut prima dată în Italia, la maratonul de la Roma. În țara în care-i emigrase familia, iar Romulus Mailat tocmai răstignise România pe crucea xenofobiei, Ilie Roșu a simțit că trebuie să alerge 42 de km cu drapelele României și Italiei în mâini, întru reconcilierea celor două popoare. În mintea lui Ilie ăsta era un dublu mesaj: unul pentru fetele lui, cărora le demonstra dragostea lui pentru România, și unul de respect pentru Italia, țara care a scos din foame multe familii de români. „Dacă n-ar fi fost Italia să știi că România n-ar fi evoluat așa de repede în anii ăștia. Noi trebuie să mulțumim țărilor care ne-au primit românii plecați la muncă, și care au trimis bani înapoi în țară!”, crede Ilie Roșu.

Colegii lui din Ro Club Maraton l-au descurajat. „Mi-au zis că sunt nebun. Cum să alergi cu drapelul României? Aruncă ăia cu ouă după tine!”.

Cu o seară înainte de plecarea în Italia s-a antrenat în parcul IOR, cu bețele în mâini, ca să vadă dacă va putea să alerge toată cursa cu mâinile încordate pe steaguri. Se uita lumea la el ca la nebuni. Un copil și-a întrebat mama „de ce aleargă, mamă, nenea ăla cu bețele? Nu știu, mamă, e nebun!”.

Bețele sunt de fapt primele două bucăți dintr-o undiță telescopică. Ca să fie transformate în portdrapele nu trebuia să fie nici prea grele, nici prea ușoare. „Nu știu exact ce dimensiune au, dar am făcut mai multe încercări și am ajuns la această dimensiune optimă. În plus, faptul că sunt pliabile mă ajută să le transport în bagaj cu avionul”, explică Roșu.

Cel mai mult l-a mâhnit, însă, reacția camarazilor de alergat. În multe ocazii au încercat, mai subtil sau mai direct, să-i spună că se va face de râs. Dar Ilie avea hotărârea omului care-și găsise, în sfârșit, drumul. „Drapelele schimbă totul, nu vă dați seama, ești alt om. Steagul e cel mai frumos lucru. Am vrut să transmit un mesaj către italieni, de conciliere. Am dus 42 de km drapelele noastre. Am alergat din dragoste pentru România și respect pentru Italia. Sunt români cărora le este rușine să zică că iubesc România. Chiar maratoniști. M-am luat de ei: mă alergați ca niște fantome! Dacă nu scrie România pe tine cine esti? Un nimeni!”.

Când s-a dat startul la Roma, colegii lui Roșu s-au făcut că nu-l cunosc. Organizatorii l-au privit ca pe o curiozitate, dar erau obișnuiți. La maratoane oamenii se manifestă în fel și chip, când vor să transmită un mesaj. Iar omul cu drapelele era tot o pată de culoare, la început. Când povestește despre Roma ochii albaștri ai lui Ilie înoată în lacrimi, vocea îi tremură, iar mărul lui Adam îi face curse în sus şi în jos pe gât: „Când am intrat în piață la Vatican, cu drapelele, erau zeci de mii de oameni care au început să aplaude ca pe stadion și au început să strige «România! Italia!». Scria pe tricoul meu. Eram atât de bucuros. Râdeam și plângeam în același timp. Frumos a fost! Merită să trăiesc fiecare cursă momentul ăsta!”.

Atitudinea mioritică a colegilor de alergare face și mai greu de înțeles patriotismul încăpățânat al lui Ilie Roșu. El e supărat pe reacţia lor, dar a pierdut lucruri mai importante în viaţă, de dragul ţării, așa că reacția lor nu-i mai provoacă decât cel mult o enervare pasageră, cum s-a întâmplat recent la al doilea maraton alergat la Atena. Șerban Damian, președintele Ro Club Maraton, i-a bătut obrazul că face opinie separată și refuză să îmbrace tricoul clubului, pe care scria România. Ilie își făcuse propriul tricou, ca la fiecare maraton, pe care scrisese mesajul lui „România-Grecia, Împreună” (în română și greacă), numele sposorilor săi și numele celor două fete. „Sunt oamenii pe care-i văd în fața ochilor în ultimii kilometri, când mi-e cel mai greu, și care simt că mă trag după ei”, își explică Ilie tricourile.

Șerban Damian admite că lucrurile pot părea, din afară, ca o ceartă de grădiniță, că unul din club refuză să îmbrace același tricou, dar accentuează că observația făcută lui Roșu a fost mai degrabă izvorâtă din grija față de el decât dintr-un orgoliu de club: „E adevărat că domnul Roșu nu prea susține activitățile clubului. Dacă noi suntem o comunitate în care unul o ține doar pe a lui nu e foarte bine. Nu e în spirit de echipă, dar ne-am obișnuit. Ne gândim mai degrabă că steagurile acelea îl încetinesc și sunt în detrimentul timpului pe care l-ar scoate altfel, în mod normal, la maraton. Dar e opțiunea lui. A ales să dea o contotație patriotică maratonului și să nu mai acorde importanță timpului. La noi patriotismul ăsta e mai estompat așa. El are altă formație, de militar, are patriotismul mai exacerbat, e mai exhibiționist, dar în sensul bun”. În ciuda diferendelor, Damian recunoaște, totuși, că steagurile lui Roșu au generat o epidemie în club: „Fiecare alergător are acum un mic tricolor pe care-l flutură la final de cursă. Și eu am unul. Trebuie să recunosc că toți o facem acum, chiar dacă la nivel mini comparativ cu domnul Roșu”.

Mâhnit de ultima experiență cu colegii de club, Roșu a admis, poate pentru prima dată public, și pe blogul personal, că a fi altfel nu e întotdeauna apreciat. „Ceea ce fac eu e o metaforă pe care o înțeleg în special străinii din țările în care alerg și românii plecați demult de acasă, care au  mult dor de România, aceea murdară și jegoasă, cum zic cei care o întâlnesc în fiecare zi și care s-au plictisit de ea. Eu nu vreau numai să alerg,  mă  preocupă să transmit respectul și acea dragoste pentru România și mândria de a fi român. La începutul fiecărei curse îmi fac singur declarații în fața aparatului de filmat. Nu mi-e rușine să fac asta. Așadar, dacă voi nu mă vreți eu vă vreau și poate mai târziu o să înțelegeți gestul meu”.

 

 

***

Ilie Roșu și-a asumat un rol mai ușor de hulit sau invidiat decât de admirat. Românul mediu nu vrea să priceapă dincolo de propriile convingeri. De îndată ce trece momentul euforic al ovațiilor de la finish Ilie Roșu primește – mai pe față, mai pe ocolite – același calificativ. Că e cam nebun. Pentru că în România nu există o cultură sportivă solidă, ne e mai la îndemână mirarea: de ce se agită ăsta atâta pentru ceva din care nu-i iese nimic? Roșu le răspunde neclintit din credința lui: „Cineva trebuie să facă ceva, stăm toți cu mâinile în sân? Degeaba ne lamentăm, România nu e a guvernanților, e a urmașilor noștri. Faptul că alerg pentru doi-trei români în maraton, e important. Unii dintre românii emigrați au plâns când au văzut tricolorul în mulțime. Momentul ăla contează, după aia fiecare oricum face ce vrea. Eu după cursă nu las steagul, nu-l dosesc, îl plimb prin tot orașul, nu mi-e rușine. Noi avem gena de patriotism, o avem, dar e ascunsă și ne trebuie provocarea”.

Și, bineînțeles, provocarea asta le vizează și pe fiicele lui Roșu, carora le-a trebuit doi ani ca să-și înțeleagă și să-și încurajele tatăl. Când vorbește despre fetele lui îi tremură vocea, mărul lui Adam o ia razna din nou, iar pleoapele clipesc repede ca să usuce trădătoarele lacrimi:  „Ce fac eu acuma fac și pentru ele. Încerc să le provoc, să le arăt că niciodată nu e prea târziu. Dacă eu m-am apucat la 48 de ani să alerg și am ajuns la 50 de ani cu drapelele, ele pot să facă orice-și propun. Aia mică a terminat liceul de artă. A plecat de aici în clasa a 8-a, a învățat italiana și a ajuns ca la treaptă să fie unul din cei mai buni patru copii din clasă. Are mentalitate de lider. Cea mare are 25 de ani, are un iubit italian. Și vreau să le provoc, că au mentalitate de luptătoare, deocamdată, vreau să le provoc să fie învingătoare. Nici eu nu aveam la vârsta lor, trecea viața pe lângă mine. Ele acum nici nu înțeleg, că dau banii pe maratoane, în loc să le dau lor. Avem discuții pe tema asta. Dar le-am zis că dacă vreodată un italian o să vă întrebe ce sunteți voi, mă? Voi să le arătați cine e tatăl vostru. Și-i închideți gura!”.

 

 

Etichete: , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Miron Radu Paraschivescu, jurnalul unui comunist fără partid

Miron Radu Paraschivescu

Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă – însemnările unui ratat oarecare din România secolului trecut. Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.

Biblioteca națională s-a deschis, dar nu funcționează

Biblioteca Națională Samsung

Biblioteca te păcălește că-ți face legitimație online, dar nu ți-o face decât la sediu, îți zice pe site că are anumite cărți, dar în depozit ele nu există, și nu împrumută cărți acasă. Niciodată. Avem un sediu ultracentral și modern de 100 de milioane de euro, doar ca suport pentru o reclamă Samsung deocamdată.

Ziua 4: Și chinez, și ateu, și friguros

Cica daca Adam si Eva ar fi fost chinezi

Azi am explicat unui conclocuitor chinez cum funcționează termoficarea românească; i-am băgat mințile în cap recenzoarei care voia să mă înregistreze doar pentru că trecusem pe la mama, și apoi am bârfit copios cu niște recenzoare bătrâne și puțin ciupite de molii, ca mine 😛

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

20180312_112948

Tâlhăriți de bagaje în piața centrală a celui mai vechi port sud-american, Valparaiso, orașul chilian de patrimoniu UNESCO.