Doliul

Cand iti mor toti din familie si stii ca tu urmezi, doliul devine o forma de expresie a fricii fata de propria moarte, un mod de a-ti plange neimplinirile

N-am mai vazut-o pe mama in negru de 15 ani. Atunci, intr-o noapte, ne-au anuntat ca murise mamaie. Mama, in camasa de noapte, a inceput sa planga si inainte de orice a ingenuncheat in fata dulapului in care-si tinea hainele si s-a apucat sa scormoneasca in fundul lui dupa niste lucruri de doliu. Stateam in mijlocul casei, incurcata si stinghera. Niciodata n-am stiut sa fiu apropiata de mama la modul fizic. Nici atunci nu stiam ce sa-i zic ca s-o consolez. Si ma uitam la ea cum scotea haine din dulap si plangea cu vorbe, ca la tara: „mamica mea, a murit mamica mea, am ramas a nimanui!”. Mama avea aproape 55 de ani si pesemne ca atunci s-a simtit pentru prima data singura. Acum si-a ingropat si ultimul frate, iar doliul vine ca un oblon tras si peste ultima fereastra a sperantei de viata. La aproape 70 de ani, dupa ce ti-au murit toti cei dinaintea ta, nu te mai gandesti decat ca tu esti urmatorul.

Nu m-am gandit pana azi la ce simte mama in restul vietii ei, dupa ce-si consuma posesivitatea cu greu retinuta fata de mine, unicul ei copil. Azi, la doua zile dupa ce si-a inmormantat fratele, a vrut sa cumpere gogonele ca sa puna muraturi. Nu mi s-a parut nefiresc. Mai nefireasca mi s-a parut insistenta de a purta doliu, mai ales ca mergeam la piata, iar moartea fratelui – destul de rapida – nu i-a lasat timp de ales garderobe cernite. Asa ca s-a vazut incurcata, un moment, in fata aceluiasi dulap de acum 15 ani.  I-am zis ca mi se pare deplasata treaba asta cu doliul, dar n-am apucat sa-i si argumentez ca m-am trezit cu o ploaie de reprosuri: „cum sa nu port doliu? Dar e fratele meu, ce o sa zica lumea? Asa o sa faci tu cand o sa mor eu, o sa te imbraci in rosu?!”.

N-am stat sa mai comentam rolul lumii in chestiune, cu atat mai mult cu cat lumea care stia ca unchiul murise era la tara, acolo unde intr-adevar opinia publica se preocupa de amanunte de genul: calitatea costumului cu care e ingropat mortul, ce s-a pus pe masa la pomana sau cat de mult a plans fiica sau sotia decedatului in momentul coborarii sicriului in groapa.

De la mama, dupa 15 ani departare de satul ala nenorocit, ma asteptam la mai mult. Ma asteptam la atitudini cernite in suflet, nu neaparat in haine. Cand am vazut-o in sfarsit imbracata in negru mi-am amintit. Avea atitudinea aia, aproape satisfacuta, a omului care stie ca tinuta il indreptateste sa primeasca condoleante, consolari si respect. A ezitat o clipa in fata baticului, dar pana si ei i s-a parut prea mult. In fond poti sa cumperi gogonele si fara sa fii cu capul acoperit cu batic negru. Si mergi la piata imbracat in negru din cap pana in picioare si te intalnesti cu vecina de la parter, si te intreaba, „vai, vecina, porti doliu, dupa cine?” si tu raspunzi plecand ochii si oftand, in asteptarea parerilor de rau spuse de complezenta „da, a murit fratele meu”, „saracul, dar cum s-a intamplat, era tanar?”… etc.

Ca sa intelegeti mai bine nedumerirea mea, trebuie spus ca dupa moartea bunicii, mama a pastrat relatii foarte reci cu fratele ramas la tara. Neintelegeri cu cumnata, orgolii prostesti de ambele parti, ma rog, mizerii de familie. Abia acum, cand s-a imbolnavit si a venit la spital in Bucuresti, fratele mamei s-a apropiat din nou de sora lui. La nevoie. Mi s-a parut ciudata preocuparea accentuata a mamei pentru sanatatea fratelui, dupa lunga perioada de indiferenta, dar am pus-o pe seama lipsei generale de preocupari din viata ei. La un moment dat, cand doctorul i-a spus mamei ca unchiul are cancer, mama m-a intrebat ingrijorata: „oare o fi ceva ereditar in familia noastra, sa murim toti de cancer?”

Celalalt frate al mamei a murit la 50 de ani, de un anumit tip de cancer, bunica a avut si ea ceva canceros, dar abia pe la 80 de ani, al doilea frate avusese acum o tumora la stomac. Nu poti sa spui ca e ceva ereditar, mai degraba poti sa zici ca moartea a devenit sinonima cu cancerul. Sau invers… Mama, insa, era ingrijorata, dar eu n-am priceput. Era ingrijorata pentru ea insasi.

Azi, dupa discutia cu doliul, am vazut-o mai irascibila decat de obicei. Ii tremura glasul si se ciondanea din orice cu Buni, prietena ei care a mers cu noi la piata. Intr-un moment de respiro, Buni a incercat sa-mi sopteasca ingrijorarea ei, ca mama e cam nervoasa in ultima vreme.

Asta m-a pus pe ganduri. Mi-am dat seama ca mama traverseaza o faza la care nu ma asteptam. M-am obisnuit s-o pun undeva intr-un loc, in care o vizitez saptamanal, ca sa nu obiecteze. Ma astept sa faca frumos la vizite, de preferat sa nu puna intrebari jenante si apoi sa-si vada de medicamentele ei antitensiune si de telenovelele turcesti de la Kanal D. Prefer sa nu ma gandesc ce se va intampla cand va muri, dar nu ma asteptam ca ea insasi sa fenteze cat poate gandul asta. Nu cred ca e usor sa traiesti cu ideea ca oricand se poate sfarsi. Chiar daca ai 70 de ani si te consolezi ca le-ai cam incercat pe toate. Ai banii de sicriu pusi la banca si bucurii putine, care vin de regula dinspre copii. Dar cu siguranta anii de senectute nu ti-au anihilat fiinta, femeia sau barbatul din tine, gandurile si sentimentele, asteptarile si angoasele, temerile si frustrarile. Iar mama, un om trait 40 de ani in comunism si restul intr-o democratie de mahala, are cu siguranta multe neimpliniri.

Asa ca am luat doliul mamei ca fiind singurul mod in care ea a stiut sa-si manifeste frica fata de propria moarte. Si m-a cuprins o nesfarsita tristete, una pe care n-am reusit s-o simt cand am aflat ca a murit unchiul, ci pe care o respir chiar si la gandul ca mama va urma…

Etichete: ,

4 comentarii la “Doliul” Subscribe

  1. George Lacatus 29/09/2010 at 02:27 #

    senzational scris!

    totusi, nu sunt de acord cu concluzia. pentru ca exact la fel a reactionat si mama, cand a murit tata si apoi bunica mea. doliul nu e un mod de a-ti manifesta frica fata de propria moarte. ci mai degraba un mod de a respecta niste cutume. mai ales in provincie, unde cutuma e litera de lege. asta in cazul in care nu vrei sa intri in gura satului…

    • Dollo 29/09/2010 at 13:19 #

      asa ma gandeam si eu, dar ce valoare mai are cutuma intr-un oras mare si la distanta de ani in care relatiile de familie au fost mai mult decat reci?

  2. Adrian 29/09/2010 at 13:54 #

    Dollo, este excelent materialul tau. Cred ca s-ar putea discuta zile intregi doar pe marginea lui. Multumim ca impartasesti cu noi trairi dintre cele mai intime. Vezi tu, uneori doar trecerea anilor te poate face sa intelegi oamenii mai in varsta.

  3. George Lacatus 29/09/2010 at 17:06 #

    In astfel de momente, relatiile reci nu mai conteaza, pentru ca toata lumea uita, trece peste si se impaca. Asta s-a intamplat la mine in familie si cred ca se intampla si in alte familii. Astfel de momente nefericite te fac sa realizezi ca sangele apa nu se face. asta cred ca a functionat si in cazul mamei dvs.

    s-ar putea sa fiu putin subiectiv, pentru ca mama dvs. mi-e simpatica. si asta numai din povestirile dvs. :))

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Epoca post adevăr, UE ține presa de mână și o încurajează să meargă spre lumină

eu-oficials

Jurnaliști europeni cer Comisiei Europene să-i apere de bogați, de politicieni și de ura cititorilor. UE știe că moartea presei = sfârșitul democrației, dar habar n-are ce e de făcut nici pentru salvarea uniunii, nici a presei.

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

machupicchu12

Ca să vizitezi Machu Picchu – casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american – trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a vreunui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren din lume.

Moartea iedului, mănânc și trăiesc

cioban-ied

Ciobanul mi-a zis să nu mă uit, că la ei femeile pleacă de acasă când se taie mieii. Am decis să nu-l ascult. Credeam că o să fiu mai tare ca Labiș și n-o să mai pot mânca după asta.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

De ce țin oamenii cu PSD

flyere

Deoarece în multe județe e cel mai mare angajator. Pe banii noștri, baronii PSD patronează instituții de stat supradimensionate cu angajați fictivi care muncesc în realitate pentru partid. Înțelegeți de ce se oftică Dragnea că el e singurul fraier judecat pentru o astfel de faptă pe care o practică cu succes toți colegii lui în continuare?