Buricul Bucurestiului a fost inchis azi masinilor, de dragul unui vis. Aproape 1300 de oameni au alergat dupa el. Probabil fiecare a reusit sa-l prinda, macar de un picior. A fost Maratonul Bucuresti, pentru al treilea an consecutiv, gratie preocuparii unei femei – Valeria Racila Van Groningen – si barbatului ei care i-a pus o banca alaturi – Raiffeisen. Evenimentul n-a fost gustat de romani. Cu exceptia celor veniti sa-si incurajeze alergatorii, putini gura casca au iesit dimineata in aerul rece si umed ca sa-i aplaude pe maratonisti. Ceilalti s-au inghesuit in traficul deviat, au claxonat, s-au enervat. Un cuplu obligat sa traverseze zona centrala pe jos, venind incarcat de la supermarket, a dat masura romanismului in materie de sport, altul decat fotbalul: „Nu inteleg, draga, de ce a trebuit sa inchida circulatia pentru asta?! Sa-i fi dus in Herastrau si sa alerge acolo pana le vine rau!”.
Chiar daca nu s-a dat la stiri – n-a avut violente, sange si injuraturi – n-a strans multimi entuziaste, iar vremea l-a favorizat doar cat sa nu-l ploua, maratonul Bucuresti a fost o incantare. Singura ocazie in care poti vedea oameni de varste si tipologii diferite, uniti de acelasi vis: sa termine un maraton. Iar asta e cel mai puternic drog pe care-l poate priza un om. „Practic nu mai esti tu atunci, esti altfel decat te stiai inainte!”, povestea nostalgic un tip de pe margine, care se rezuma doar sa-i aplaude pe alergatori. O operatie la genunchi nu-l mai lasa sa alerge.
Alaturi de el, mai incolo, alti sustinatori, mai glumeti, faceau misto de maratonistii de culoare care, evident, terminau primii intrecerea: „Astia sunt negri de suparare! ”. Apoi venea un val de hahaiala generala 🙂
Eu l-am incurajat in special pe Ilie Rosu, despre care v-am povestit deja, dar am descoperit ce mult inseamna niste incurajari anonime de pe margine pentru orice alergator de cursa lunga.
Cei mai zgomotosi, de departe, au fost strainii. S-a incurajat de pe margine in engleza, franceza si chiar rusa. ”Alez!” si ”Go!” s-au auzit mai des si mai tare decat „Haide Vasile, hai ca poti!”. Ce pacat ca romanii se inghesuie mai mult la pupat moaste sau la deschiderea unui hypermarket, in loc sa incurajeze niste oameni minunati, macar de pe margine!
Da, a fost tare. De-abia astept la anul!
Felicitari pentru semimaraton! 🙂
Bravo! Foarte frumos spus! Ma bucur ca mai exista si oameni care gandesc in felul asta.
Intr-adevar, publicul de la noi este o mare dezamagire – in primul rand pentru ca aproape nu exista, iar acei putini care vin sa asiste stau ca niste momai si nu scot o vorba, nu aplauda, de parca ar fi la priveghi… Afara, maratoanele sunt extraordinare – lume multa pe strazi, veselie, incurajari, o atmosfera extrem de pozitiva.
Totusi eu sunt increzator ca in cativa ani o sa ne mai civilizam si noi, iar asta o sa atraga dupa sine si o deschidere mai mare catre sporturile de masa, atat in privinta practicantilor, cat si a spectatorilor.
Probabil trebuie sa mergi acolo ca sa intelegi despre ce e vorba, altfel n-ai de unde sa stii. Dat fiind ca suntem abia la al treilea, cine stie, poate s-o mai raspandi vestea la urmatoarele 🙂
Astia care n-au habar cu ce se mananca alergarea spun ceva de genu:„Nu inteleg, draga, de ce a trebuit sa inchida circulatia pentru asta?! Sa-i fi dus in Herastrau si sa alerge acolo pana le vine rau!”, iar noi spunem: inghesuiti-va si claxonati si voi in trafic pana va vine rau.:))))
Prin putine cuvinte si imagini ai reusit sa " spui totul despre eveniment".Multumim Dollo ca ai fost alaturi de noi !
am fost si eu. pe langa mosii care urlau disperati ca nu le mai merg autobuzele si ca se duce tara de rapa cu tot tineretul care arunca paharele de apa pe jos, puradeii care mergeau pe bicicleta printre alergatori si incepeau sa faca mistouri de rahat, a mai fost si un nene cu palarie care mergea cu mertanul pe splai si mai mai ca nu te si calca pentru ca indraznesti sa alergi pe strada (sincer nu stiu cum a ajuns acolo da macar politia l-a dat deoparte cu prima ocazie), in rest a fost relativ ok. as mai putea mentiona si de indienii care cantau la eroilor melodii d-alea d-ale lor ca la km 18 cand i-am auzit mi s-au inmuiat picioarele.
cel mai tare mi-a placut de arbitra de pe la km 2 care se saruta cu un tanar pe marginea drumului. in rest incurajari doar de la straini si de la sustinatori ai altor alergatori. Pacat ca pe ultimii 3 km nu era nimeni sa te incurajeze mai ales la dealul din spatele casei unirii unde la ultima tura credeam c-o sa-mi dau sufletul
Victor – felicitari pentru al o suta catelea maraton?! 🙂
Stef – am vazut si eu mai multe masini care fusesera prinse in interiorul zonei inchise, si probabil trebuiau sa iasa pe undeva. Politia si jandarmii au fost destul de corecti, atata cat am putut eu sa cuprind lucrurile…
super!!!!!!!!!! felicitari celor ce au alergat si celor care au terminat si in special celor ce au alergat prima dat
pacat ca nu se promoveaza sportul si in scoli. romanii au devenit totusi un popor sedentar. in comparatie cu cele cateva sute de participanti la maraton, sutele de mii de masini din Capitala domina clar peisajul.
Pe parcursul cursei , am simtit un soi de bucurie copilaroasa , ca atunci cand mama pleca de acasa si noi puteam da un chef pe cinste ,de sculam toti vecinii ,mai ales pensionarii :))!
Noi ,cei care alergam eram "cheflii " , nebunii plini de viata ..iar "vecinii" erau bucurestenii , mai ales cei descrisi de tine !
A existat multa solidaritate intre noi , cel putin eu asa am simtit..si asta m-a facut sa ma simt f bine !
Dan – in scoala pare mai importanta religia decat sportul. Sa stii sa te rogi ca sa „capeti” ceva in viata 😉
Oli – In cazul asta nu stiu cat au fost pensionarii, ca parca ei tind sa devina mai intelegatori – unii – dar mai revoltati erau soferii de SUV-uri care n-aveau loc de plimbare 🙂
Multumesc pentru incurajari si pentru fotografii! Deja ai inceput sa intelegi prin ce trece un maratonist intr-o cursa si ca viata de zi cu zi e ca un maraton pentru fiecare roman. Foarte multi dintre concurenti au incercat pentru prima oara, pe unii i-a luat valul si chiar au reusit.
Prietenul meu Vasile Iordache, voia sa se inscrie la maraton. Stiam ca nu e pregatit si nu l-am lasat. I-am lasat insa o portita, propunandu-i sa se inscrie la semimaraton, sa alerge cursa, sa-si ia medalia, apoi sa continue cursa pe cont propriu, pana n-o mai putea! Si "Viorel", asa ii spunem noi, a putut, a mai alergat inca doua ture, terminand in 4 ore si 11 minute, visul sau de a alerga un maraton, implinindu-se, fara sa fi alergat sub presiune.
Atentie, la maratonul de la Roma din 2010, la km 40, un concurent belgian a murit!
Frumos articolul. Atmosfera de la MIB devine din ce in ce mai frumoasa. Micile probleme de pe traseu cu anumiti spectatori sunt inevitabile insa imbucurator este faptul ca devin mai putine de la an la an. Amintiti-va cum a fost in 2009. Ne vedem in 2011.
Multumesc, felicitari voua pentru reusita! 🙂