De ce nu plecam din Romania?

Am scris acest text in Evenimentul zilei in 2006. N-am mai pastrat legatura cu personajele din el. Despre unii dintre ei stiu ca inca mai sunt in Romania, chiar daca au mai plecat pe perioade scurte afara, ca sa se racoreasca sau ca sa mai faca un ban. In esenta multe din argumentele lor raman in picioare. Eu insami am trecut de atunci prin faza acuta a dorintei, a disperarii de a pleca dracului odata de aici, dar mi-a mai trecut. Azi/maine e ziua Romaniei. 1 Decembrie, ziua Unirii.

Nu stiu ce simt pentru tara asta, cum nu stiu daca sa-i urez la multi ani sau insanatosire grabnica. Ce stiu sigur e ca suntem mai multi aia ramasi acasa, decat aia plecati. De aceea va intreb, daca ar fi sa putem face fiecare un singur lucru ca sa schimbam ceva in Romania, care ar fi lucrul ala pe care ati alege sa-l faceti?

Iar inainte de a citi textul, aparut in august 2006 in EVZ, spuneti-mi voi ce simtiti azi, 1 decembrie 2010?

“Trebuie să fii nebun să ai ocazia să te stabilești în străinătate și tu să vrei să rămâi în țara asta de rahat!” sau “N-aș pleca din România, pentru că aici e patria mea și pot, prin ceea ce fac, să contribui la dezvoltarea ei!”.

Care dintre cele două afirmații vi se pare verosimilă în România lui 2006? Pe baza percepției generale, cum că românii pleacă pe capete din țară, alegi prima variantă. Se scrie în presă, se discută pe forum-uri, se dezbate în talk show-uri despre exodul creierelor, despre depopularea țării de forța de muncă aptă și calificată și despre neputința sistemului de a asimila tânăra generație și de a o stimula să crească odată cu țara.

În realitate, sondajele făcute de sociologi, arată că în ultimii opt ani procentul de români dornici să ne părăsească definitiv n-a avut oscilații dramatice. Nu mai mult de 3-5% dintre conaționali și-au exprimat anual intenția să emigreze definitiv. Grosul alege să rămână în țară sau să facă bani, doar câțiva ani, afară. Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

În țara lui „I want to be happy!”

Când eram la liceu, puțin înainte de 1989, aveam, cu colegii, discuții de o inocență soră cu inconștiența. Credeam atunci că e de ajuns să ne prezentăm la granița unei țări occidentale, ca să ni se ofere totul pe tavă. “Tot ce trebuie să știi și să le spui e <I want to be happy>  (vreau să fiu fericit! – n.r.) și ei se vor ocupa de tot”, se legăna cu speranța un coleg. Mai târziu ne-a venit mintea la cap și poate doar acel 3-5%, depistat de sociologi, să fi plecat, dintre noi, în țara lui “I want to be happy”. Nu facem un titlu de glorie din faptul că am rămas, după cum nici cei care au plecat n-ar trebui să ne trateze ca pe niște fraieri. Și nici să considere patetice motivele pe care le vor citi mai jos. Am ales câțiva tineri, cu pregătire, care ar fi putut face față provocărilor “de afară”, unii chiar au făcut, dar au preferat să se întoarcă acasă, în ciuda faptului că, poate câteodată, și lor li se pare că țara nu merge într-o direcție bună. Sunt ilustrarea perfectă a emigrantului, așa cum îl descriu sondajele de opinie: „tânăr cu calificare și studii superioare, care nu a apucat încă să-și facă o familie”.

“La noi e ca într-un parc de distracții”

De Maria Popistașu au auzit cei care au văzut filmul lui Tudor Giurgiu, “Legături bolnăvicioase”. Are 26 de ani, e actriță și lucrează mai mult afară decât în țară. “Mă bucur când primesc oferte din afară, de fapt până acum mai mult afară am lucrat, dar nu-mi imaginez că aș putea trăi în altă țară. Patriotismul e un cuvânt greu pentru mine. Familia și prietenii sunt mai aproape, ca și concepte. România trece printr-o perioadă dificilă, dar și foarte interesantă, iar generația mea poate face să se schimbe fața acestei țări. Generația mea poate face multe și-mi doresc să particip la asta. Afară sistemul e stabilizat, la noi e ca într-un parc de distracții. Te mai amuzi, te mai sperii, dar te simți bine per total”, își explică alegerea Maria.

“E tentant când te gândești că poți să modifici și tu ceva  aici”

Ana Maria Hamza, vede lucrurile mai pragmatic. La 30 de ani e manager public în Ministerul de Finanțe, după ce a absolvit prima serie de bursieri Young Professional Scheme, Facultatea de jurnalism, un master în management la SNSPA și unul în Afaceri  europene în Germania. După doi ani trăiți printre nemți, Ana Maria zice că a văzut adevărata față a capitalismului occidental și are două motive principale pentru care a ales România: “Motivul sentimental. Chiar dacă pare desuet, eu țin la locul ăsta și la oamenii ăștia care în mod eronat sunt prost văzuți în lume. Am văzut multe lucruri urâte și afară. Motivul financiar. În străinătate omul e exploatat mai mult decât e ajutat să crească. Da, ai un salariu mare, care pe oricine de aici l-ar face să pice de ciudă, dar după ce plătești toate datoriile la care ești silit să te angajezi, nu rămâi cu mare lucru. Rigorile acolo sunt mult mai mari. Capitalismul e rafinat, se ascund în spatele unor drepturi, dar în realitate nu fac decât să te exploateze. La noi lucrurile abia se formează și încă mai poți să te miști. Mai poți să modifici și tu câte ceva, să-ți pui amprenta asupra dezvoltării viitoare a societății. De asta am și ales să lucrez în sectorul de stat, decât să-l îmbogățesc pe unul, la privat. E foarte tentant când te gândești că poți să modifici și tu ceva  aici”.

“Aici simt că mă dezvolt în fiecare zi”

Cristina Suma a ales sectorul privat când s-a întors din SUA. Stătuse trei ani la Chicago, după ce, în același an în care a terminat Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din ASE, 1999, a câștigat Loteria Vizelor. În 2003 s-a hotărât să încerce ospitalitatea americanilor și a lucrat ca manager de evenimente la Marriott Chicago. “De ce m-am întors? Dorul de casă, de modul în care se construiesc şi se menţin relaţiile în România, dorinţa sinceră de a aplica şi «acasă» toate lucrurile frumoase învăţate în Statele Unite au înclinat balanţa în favoarea revenirii. Şi nu am regretat nici o clipă decizia luată. De ce nu vreau sa plec din România? Pentru că aici sunt acasă. Pentru că aici pun suflet în ceea ce fac și oamenii apreciază asta. Am pus și acolo suflet în tot ceea ce am făcut, dar nu era la fel. Nu știu dacă oamenii sunt diferiți sau sistemul este altfel. Am învățat multe lucruri interesante în SUA, dar aici simt că mă dezvolt în fiecare zi. Și asta se datorează, cu siguranță, oamenilor din jurul meu”, crede Cristina care acum lucreaza ca Internal Comunication manager UPC, firma americană care a preluat societatea de televiziune prin calbu Astral.

Să faci bani afară și să-i cheltuiești în țară

Un producător de filme și un profesor la Politehnică au ales și ei România. Unul pentru că încă mai copilărește, iar celălălt pentru că e mândru să meargă la festivaluri de film cu producții autohtone. „Am mulți prieteni plecați care se plâng că muncesc foarte mult și nu apucă să se bucure de bani. Ideea ar fi să faci bani afară și să te întorci să-i cheltuiești aici. România, ca țară, e super, ești acasă, ai familia aproape, prietenii, distracția. Banii, deocamdată, nu sunt o problemă, pentru mine, câștig cât pentru o haină de discotecă, un week-end la mare, cam de pe o zi pe alta, dar probabil dacă aș vrea să-mi fac o casă, o familie, ar trebui să plec afară ca să câștig bani. Și apoi să mă întorc și să reușesc să mă ridic deasupra birocrației românești care nu cred că poate fi schimbată vreodată. Cei de afară sunt condiționați de sistem să muncească în continuu. Dacă a doua zi nu ești fresh la serviciu, te dă afară, pierzi casă, mașină, tot. Pe mine aici, dacă mă dă afară, ce să-mi ia, abonamentul RATB? Câștig șase milioane de lei la Politehnică, probabil dacă m-aș angaja ca șofer în altă parte aș câștiga mai mult. Dar pe de altă parte nu mă plâng, munca mea mi se pare interesantă, interacționez cu oamenii…”, își descrie viața Cristian Ciornei, 26 de ani, cadru didactic la Facultatea de Chimie.

Daniel Mitulescu, 27 de ani, producătorul de la “Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, a refuzat să lucreze într-un studio de filme din Spania, pe un salariu dublu, ca să producă filme în România. “Cred că e mai multă nevoie de mine aici, pentru că sunt multe de făcut. Am fost în Franța, doi ani, am făcut Sociologie și Antropologie la Sorbona (ultimul an de facultate și un master) și în Spania am făcut un master la Madrid, pe audio-vizual și am lucrat într-o televiziune. M-am întors pentru că doresc să fac lucrurile care-mi plac aici. Aici simt că munca mea valorează mai mult”.

„Pentru că aici poți să faci din rahat bici”

Așa zice Georgiana Ilie, 26 de ani, absolventă de Comunicare și Relații Publice, care lucrează într-o organizație internațională, reprezentanța din România: „Rămân în România – și nu m-am gândit niciodată să plec – pentru că aici pot să fac o schimbare, pentru că în acest context cultural gândesc și nu mă văd gândind în altul, pentru că aici sunt familia și prietenii mei (chiar și cei care au plecat din țară sunt pentru mine tot aici; sau, mai degrabă, eu sunt aici pentru ca ei să aibă la ce să se întoarcă), pentru că eu cred în țara asta, pentru că m-aș plictisi groaznic într-o țară aseptică în care totul merge perfect, pentru că totul este dinamic și poți face din rahat bici, pentru că totul se schimbă și ocaziile de a face lucruri extraordinare sunt la tot pasul, pentru că salatele și morcovii din piață sunt plini de pământ, pentru că sunt mulți oameni minunați care au trăit multe și au învățat multe și de la care ai ce să înveți. Și, de fapt, în viața de zi cu zi nu mă întreb niciodată de ce rămân în Romania. Rămân pentru că aici este locul meu”.

Tags: emigrare, Romania