Do you believe in magic?

Poate că nu există magicieni cu adevărat, dar magia e în fiecare dintre noi.

o cronica de Eugenia Mihalcea

Do you believe in love? Do you believe in magic?
Ştiu că nu există Moş Crăciun. Ştiu că nu există un bătrânel grăsuţ şi zâmbăreţ care se îndeasă cu greu pe horn în fiecare noapte de Ajun pentru a ne aduce daruri. Dar abia aştept să vină. Nu cred că am vrut niciodată să ştiu cu adevărat de unde apare iepurele pe care îl scot magicienii din joben. Nu am căutat niciodată cu privirea în mânecile sacoului unui iluzionist. M-am mulţumit să-i urmăresc cu inocenţă.
Toţi cei care nu corespund descrierii de mai sus ar fi bine să nu meargă la filmul de animaţie Iluzionistul, pentru a nu fi dezamăgiţi.

Nu, nu pentru că este un film de animaţie, deci – presupunere greşită – pentru copii. Ci dintr-un motiv mult mai simplu: poate că nu există magicieni cu adevărat, dar magia e în fiecare dintre noi.
„Iluzionistul” („L’Illusionniste”), cel de-al doilea film de lungmetraj regizat de Sylvain Chomet („Les Triplettes de Belleville”, pentru cunoscători), este povestea desenată a magicianului Tatischeff – numele din buletin al lui Jacques Tati, regizor, actor şi scenarist francez, după al cărui ultim scenariu este adaptat filmul. Jacques Tati este realizatorul celebrelor „Vacanţa domnului Hulot” (1953), „Unchiul meu” (1958) sau „Zi de sărbătoare” (1949).
Iluzionistul Tatischeff depăşeşte cu greu perioada anilor 50-60, când trupele de rock cu băieţi gelaţi şi fane isterizate îi iau locul pe scenele din Europa. El călătoreşte cu trenul din Franţa, în Anglia, în Irlanda, în Scoţia, dar nu mai găseşte spectatori cărora să le smulgă măcar un rând de aplauze. Doar Alice, o fată în casă dintr-un sătuc îndepărtat scoţian, în care abia a ajuns electricitatea, percepe toate numerele iluzionistului drept … magie. Ea îl urmează pe acesta la Edinburgh, unde crede că Tatischeff îi „face rost” de pantofiori eleganţi, pardesiu la modă, rochie, şi alte accesorii doar prin magie.
Singurătatea şi tristeţea lui Tatischeff, conştient că nu există magicieni în această lume, este contrabalansată de inocenţa fetei care găseşte până la urmă sursa adevărată a magiei.
Filmul (pe care l-am vizionat graţie revistei Tabu) tocmai a fost premiat la Tallin pentru cel mai bun lungmetraj de animaţie de către Academia Europeană de Film.

Tags: ,

No comments yet.

Leave a Reply

Oldies but goldies

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

O bunică de pe strada care-i poartă numele lui Dan

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉

Dubița albă din Vitan, monumentul neputinței poliției și Primăriei sectorului 3

Celebra dubiță abandonată în fața Poștei Vitan

O dubiță zace de câteva luni încurcând traficul din Vitan. Poliția locală știe, dar nu are platformă de ridicat, Poliția rutieră o filmează și-l amendează pe proprietar, Primăria Capitalei zice să apelăm la țiganii care fură fier vechi, să fure și mașina abandonată.

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților

(II) Prostituatele, distracție și sursă de venit pentru polițiști

politie-prostituate

Partea a doua din interviul cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. După anii de glorie din comunism și zorii revoluției capitaliste, vin anii de hărțuire democratică din partea poliției și jandarmeriei

Cum a salvat Vodafone caii din Deltă

Cai din Letea

Ca un violator care promite să ia fata de nevastă, ca să nu facă pușcărie, Vodafone promite să hrănească cu 20.000 de euro caii salvați de alții anul trecut. După ce le-a folosit imaginea fără să-i întrebe, ca să-și facă publicitate.