Do you believe in magic?

Poate că nu există magicieni cu adevărat, dar magia e în fiecare dintre noi.

o cronica de Eugenia Mihalcea

Do you believe in love? Do you believe in magic?
Ştiu că nu există Moş Crăciun. Ştiu că nu există un bătrânel grăsuţ şi zâmbăreţ care se îndeasă cu greu pe horn în fiecare noapte de Ajun pentru a ne aduce daruri. Dar abia aştept să vină. Nu cred că am vrut niciodată să ştiu cu adevărat de unde apare iepurele pe care îl scot magicienii din joben. Nu am căutat niciodată cu privirea în mânecile sacoului unui iluzionist. M-am mulţumit să-i urmăresc cu inocenţă.
Toţi cei care nu corespund descrierii de mai sus ar fi bine să nu meargă la filmul de animaţie Iluzionistul, pentru a nu fi dezamăgiţi.

Nu, nu pentru că este un film de animaţie, deci – presupunere greşită – pentru copii. Ci dintr-un motiv mult mai simplu: poate că nu există magicieni cu adevărat, dar magia e în fiecare dintre noi.
„Iluzionistul” („L’Illusionniste”), cel de-al doilea film de lungmetraj regizat de Sylvain Chomet („Les Triplettes de Belleville”, pentru cunoscători), este povestea desenată a magicianului Tatischeff – numele din buletin al lui Jacques Tati, regizor, actor şi scenarist francez, după al cărui ultim scenariu este adaptat filmul. Jacques Tati este realizatorul celebrelor „Vacanţa domnului Hulot” (1953), „Unchiul meu” (1958) sau „Zi de sărbătoare” (1949).
Iluzionistul Tatischeff depăşeşte cu greu perioada anilor 50-60, când trupele de rock cu băieţi gelaţi şi fane isterizate îi iau locul pe scenele din Europa. El călătoreşte cu trenul din Franţa, în Anglia, în Irlanda, în Scoţia, dar nu mai găseşte spectatori cărora să le smulgă măcar un rând de aplauze. Doar Alice, o fată în casă dintr-un sătuc îndepărtat scoţian, în care abia a ajuns electricitatea, percepe toate numerele iluzionistului drept … magie. Ea îl urmează pe acesta la Edinburgh, unde crede că Tatischeff îi „face rost” de pantofiori eleganţi, pardesiu la modă, rochie, şi alte accesorii doar prin magie.
Singurătatea şi tristeţea lui Tatischeff, conştient că nu există magicieni în această lume, este contrabalansată de inocenţa fetei care găseşte până la urmă sursa adevărată a magiei.
Filmul (pe care l-am vizionat graţie revistei Tabu) tocmai a fost premiat la Tallin pentru cel mai bun lungmetraj de animaţie de către Academia Europeană de Film.

Etichete: ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Pur și simplu Norvegia

16

Impresii de călătorie din Norvegia, încă o țară care nu suferă vreo comparație cu România.

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

gabriela petre

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii