După 21 de ani

Pentru noi ăștia care n-am luptat la baricada de la Inter, Revoluția a fost o apariție alimentară neașteptată. Așa cum continuă să fie și astăzi

Acum 21 de ani, cam pe vremea asta, mancam pentru prima dată Finetti. Pentru noi ăștia care nici n-am luptat la baricada de la Inter, nici n-am avut pretenții după aceea, Revoluția a fost o apariție alimentară neașteptată. În Piața Amzei băgase mâncare. Brusc de parcă toată fusese până atunci într-o magazie și nu aștepta decât focurile teroriștilor ca să se reverse cu abundență peste populația înfometată. Erau cozi la chestii care nici prin cap nu ne-ar fi trecut că ne vor sta pe masă de Crăciunul acela: portocale, ciocolată Toblerone, cutii cu cremă de ciocolată Finetti.

În zilele alea cam tot colectivul de oameni ai muncii de la institutul la care lucram atunci, surprinși de subita eliberare culinară, ne petreceam cele opt ore regulamentare de lucru luând la rând cozile din Amzei. Mă rog, fiecare după posibilitățile financiare. Mi-a rămas în minte o zi în care luasem o cutie de Finetti și niște portocale. La metrou era filtru de revoluționari, care percheziționau călătorii ca să nu intre cu bombe. Umbla și zvonul ăsta, pe lângă cel cu teroriștii care otrăviseră apa din oraș.

Prin urmare, revoluționarii, nemâncați, nedormiți, nespălați, păzind din convingere și altruist intrările la metrou de ore sau zile, veneau și ei, pentru prima dată în contact, cu abundența din sacoșele noastre, ale ăstora care n-aveam sânge de luptători în noi, ci doar de avizi cumpărători.

M-am simțit prost când un tip murdar și obosit mi-a cerut să deschid sacoșa. Mi-a fost jenă să-i ofer eu o portocală, nu știu de ce. Așa că i-am zis să se servească. A zâmbit și a zis, nu, mulțumesc. Am plecat mai departe, cu aceeași senzație de jenă. Mai acută atunci decât acum, când ni se spune cu reproș că tinerii ăia au murit, ca să trăim noi… altfel. Adevărul e că acuma ni se cam rupe la toți de „tinerii ăia”. Viața merge mai departe. Cu excepția familiilor încercate atunci, nu cred că e vreun român care să moară acum de jenă că după 21 de ani trăim tot degeaba.

V-am povestit toate astea ca pretext pentru poze. Le-am făcut ieri când am nimerit la târgul de produse tradiționale din parcare de la Cina. În fața Ateneului, unde acum 21 de ani era alt „târg”, după cum puteți vedea în poza lipită.

Cum vă spuneam la început, pentru noi ăștia care n-am luptat la baricada de la Inter, Revoluția a fost o apariție alimentară neașteptată. Așa cum continuă să fie și astăzi, din păcate.

P.S. Acum un an, fostul meu coleg Codrin Prisecaru a făcut un proiect foto foarte interesant, punând alături fotografii din diverse părți ale orașului, de la Revoluție, și actuale. Din păcate acel proiect foto nu mai există nici pe blogul lui.

Etichete: ,

2 comentarii la “După 21 de ani” Subscribe

  1. Gilbert 24/12/2010 at 12:23 #

    Din păcate nici eu nu mai reuşesc să-mi fac timp pentru a continua destăinuirile despre cum am văzut/prins eu Revoluţia la Piatra-Neamţ şi Bucureşti (unde am ajuns tocmai pentru a o "apăra"). Dar, recunosc, pentru mine alea au fost şi vor rămâne momente pe care n-am să le uit niciodată…

  2. GeorgeL 24/12/2010 at 22:57 #

    Mda, din pacate am aceeasi parere.

    Aseara am vazut la TVR un documentar foarte misto despre cum Iliescu, intr-o camera la CC, dadea telefoane si forma noua putere, noul FSN, pe care nu stia cum sa-l numeasca si a fost nevoit sa propuna un brainstorming la care au particiapt Petre Roman, Barladeanu, Brucan si generalu Militaru. In timp ce astia dezbateau aprins, iar Petre Roman spunea ca "nu putem sa-i spunem Frontul Socialist National, ca suna ca dracu", afara, in fata la CC si la biblioteca nationala, se tragea de zor si niste soldati mureau aiurea, nevinovati.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Din câte încercări reușește un nevăzător să intre la metrou

florin georgescu metrou2

Din cel puțin două, la fel ca noi ăștia care nu nimerim să băgăm cartela cum trebuie în noii turnicheți. Asta de când s-a lansat aplicația gratuită Tandem acces, care le permite nevăzătorilor să folosească metroul ca toată lumea

Slăbiciunile unei femei puternice

katharine-graham

„Personal history”, de Kay Graham, cândva cea mai puternică femeie din America, la cârma Washington Post: despre jurnalism, politică, feminitate și neîncredere. O carte despre cum era America great în secolul trecut.

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.