Munciti asa cum dormiti

Pauzele prea dese de la birou dăunează productivității. Soluția ar fi să ne luăm măsuri de izolare la muncă, așa cum facem atunci când ne culcăm

De ce la muncă nu mai reușești să muncești? E o întrebare la care răspunde Jason Fried într-o înregistrare TED difuzată de CNN. În esență tipul zice că la muncă ești distras de prea multe lucruri care-ti fragmentează timpul așa de mult încât nu mai ajungi să te poți concentra și să-ți faci treaba, măcar două ore cu tine însuți. Fie că vine un coleg și te întrebă ceva, fie că e șeful care-ți zice „lași tot că avem o ședință”, tot întrerupere se numește, și tot în detrimentul productivității se contabilizează. Și așa ajungi la finalul programului să constați că a mai trecut o zi și n-ai făcut mare lucru, deși ai fost la serviciu, ai stat la birou și teoretic ar fi trebuit să-ți faci treaba.

Jason Fried combate câteva stereotipuri cu care lucrează și patronii de la noi. El spune că e o falsă problemă, de exemplu, interzicerea mijloacelor de socializare online la serviciu, pentru că ele ar fi o soluție de izolare – adică poți să decizi să le închizi, dacă nu vrei să fii deranjat (?!) sau prin ele poți să fii în contact cu colegii, fără să fii distras de la muncă…

O altă falsă problemă ar fi și obsesia patronilor de a-și vedea angajații la birou, pe ideea că „dacă muncesc de acasă nu-i pot controla sau s-ar putea lăsa distrași de TV sau diverse”. Spre deosebire de lucrul la birou, unde nu poți să-ți refuzi șeful care te cheamă la o ședință, colegul care te ține mai mult la o țigare, acasă poți să-ți stabilești singur timpii de lucru fără pauze, astfel încât să reușești să duci la final un proiect.

De aia Jason Fried zice că trebuie să-ți tratezi timpul de lucru așa cum te pregătești pentru somn. Dacă îți iei măsuri de precauție pentru că nu vrei ca somnul să-ți fie tulburat, noaptea, la fel ar trebui să procedezi și cu munca. Să stabilești într-o zi din lună că nu vorbești cu nimeni de la serviciu, de exemplu, sau să refuzi pur și simplu să pierzi vremea la una din ședințe, recomandă Fried.

Eu zic că toate astea ar fi valabile numai în cazul în care angajatul chiar își dorește să muncească, cum este exemplul din fotografie, în care toată echipa a făcut zid în jurul unui individ dornic de afirmare, și-l susține, îl ocrotește și îl ferește de eventualele intreruperi externe ce ar putea interveni în procesul laborios de creație 🙂

Altfel, se știe, pauzele lungi și dese… cheia marilor succese!

Etichete: , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Când un gard pe mijlocul drumului e cel mai smart lucru din oraș

bucuresti

Gabriela Firea are mai multe atuuri decât au avut predecesorii ei: un buget mare, un consiliu obedient, guvernul de aceeași culoare politică și marele talent de a vorbi ca la televizor. Este un mister de ce nu reușește mai mult decât niște paranghelii jenante.

Ce bucurie aș vrea eu să-mi facă Volksbank

bucurie

Banca pe care au dat-o mii de clienți în judecată oferă trei „lozuri” de câte 1000 de euro pentru satisfacerea unor bucurii omenești. Bucuria mea de client ar fi să-mi achit mai repede creditul la ei și să nu-i mai calc pragul niciodată.

Sărăcia se învață în familie și e ocrotită de stat

teclas

În Deltă oamenii se zbat ca peștii pe uscat: nu au de lucru, dar fac copii ca să trăiască din alocații. Copiii lor le vor călca pe urme. Needucați, necalificați, vor fi următoarele generații de votanți cu sacoșa.

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.

Slăbiciunile unei femei puternice

katharine-graham

„Personal history”, de Kay Graham, cândva cea mai puternică femeie din America, la cârma Washington Post: despre jurnalism, politică, feminitate și neîncredere. O carte despre cum era America great în secolul trecut.