Cât ați vrea să trăiți?

Există vreun prag în viață dincolo de care moartea să devină acceptabilă?

Am avut o discuție pe tema asta, la o masă cu niște prieteni, pornind de la cazul Anania, despre care scrisesem aici părerea mea. Azi a murit omul, și așa mi-am amintit de disprețul cu care i-am tratat gestul disperat de a merge la Viena ca să-și mai cumpere niște timp.

S-a discutat atunci, la masă, dacă 90 de ani e de ajuns sau nu ca să spui „am trăit destul, ce-o vrea Dumnezeu!”. Unii dintre noi eram de părere că acel prag ar fi suficient, dincolo de care n-ar mai trebui să fii disperat după viață. Alții au spus că în viață nu există acel prag, nici la 90, nici la 150 de ani. Există doar dorința disperată de a mai prinde, chiar și numai un răsărit de soare, cu orice preț.

Apoi am mai avut o discuție pe tema asta cu mama, care la 70 de ani (aproape) zice că parcă i-ar părea rău să moară, deși o enervează din ce în ce mai mult diversele neputințe care o încearcă cu vârsta. Când era mai tânără și ei i se părea că 70 ar fi de ajuns. De pe pragul ăsta, însă, nu mai vede lucrurile la fel. Chiar și printr-o cataractă, sau îndopată cu medicamente, viața se vede dezirabil.

Am întrebat-o pe mama dacă preferă să facă orice sacrificiu și să-și prelungească o viață care nu mai e chiar de calitatea cu care era obișnuită (din punct de vedere al sănătății, nu al huzurului) sau să lase lucrurile în voia lor, și să folosească la altceva pensia pe care o bagă în profitul companiilor farmaceutice. Mi-a răspuns că teoretic ar alege varianta doi, dar … Și mi-a amintit-o pe mamaie, care și la 80 de ani zicea că n-ar vrea să moară, că abia atunci ajunsese și ea să trăiască bine. Venise la oraș și stătea la noi la bloc…

Trecând peste partea emoțională a relației cu mama, la a cărei moarte n-aș vrea să mă gândesc, pentru că o vreau cu mine cât mai mult posibil, mi se pare că problema se poate pune la rece și astfel: că atunci când ajungi să te plângi mai mult decât să te bucuri, poate că e momentul să nu te mai cramponezi. A nu se înțelege că pledez pentru eutanasie sau sinucidere. Ci mai degrabă pentru ideea de detașare. Dacă îți e la îndemână.

Vorbind despre asta cu altcineva, recent, am înțeles că oamenii se împart în

– cei terifiați de ideea că vor muri, și care ar face orice ca s-o împiedice

– cei care-și așteaptă moartea cu aceeași lipsă de emoție cum așteaptă porția de spaghete la cârciumă

Mărturisesc că eu nu știu în momentul ăsta în care categorie mă aflu. Declarativ m-aș băga în a doua, dar când o veni spectrul după ușă nu știu cum voi reacționa. Poate vom trăi și vom vedea. Poate ne va lua prin surprindere.

Voi ce părere aveți, dacă ar fi să aflați cât mai aveți de trăit, ce faceți? Vă dați de ceasul morții ca să mai câștigați timp, în orice condiții ar fi să-l petreceți? Și dacă da, pentru ce anume? Sau vă resemnați că atât a fost și gata?

Etichete: ,

14 comentarii la “Cât ați vrea să trăiți?” Subscribe

  1. Xanaxdu 01/02/2011 at 15:53 #

    @Béranger: de unde stii ca nu urmeaza nimic? Nu ma refer la paradis si la lumea de apoi (sau mai degraba la fiertul la infinit in cazanele Gheenei). Ma refeream la doctrina budhista, ca sufletul nu se naste si nu moare odata cu aparitia/disparitia ta fizica…

  2. Béranger 01/02/2011 at 16:19 #

    @Xanaxdu: A, şi vrei să vezi cum e în existenţa ta viitoare, ca râmă, ca hienă, sau dracu ştie ca ce? Pfff…

  3. Miscellaneous 01/02/2011 at 20:39 #

    @Béranger: Atâta vreme cât nu s-a dovedit că nu există nimic după moarte, îmi permit să cred ce vreau eu. 🙂 Da, o să-mi spui că nu s-a dovedit nici că există. Așa, și ? E alegerea fiecăruia de a crede sau nu.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Secretul Rozaliei din Criţ: “Ne-a ferit Dumnezeu de emigrare aicea, că avem mult de lucru”

Minunata ciorba ardeleneasca a adunat Europa la aceasi masa

Cu timpul oamenii au constatat că activităţi pe care noi le considerăm plictisitoare, pentru că le facem zi de zi, pot fi vândute foarte bine străinilor, care nu le-au văzut niciodată

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta

Raiul există și e în patrimoniul UNESCO

plitivice19

… sub numele de Parcul natural Plitvice, din Croația

De ce ea?

tarau-victoriei-an

Povestea neromanțată a unei românce care a făcut pușcărie nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare, deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait, închis abia după 15 ani de procese

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale