Cât ați vrea să trăiți?

Am avut o discuție pe tema asta, la o masă cu niște prieteni, pornind de la cazul Anania, despre care scrisesem aici părerea mea. Azi a murit omul, și așa mi-am amintit de disprețul cu care i-am tratat gestul disperat de a merge la Viena ca să-și mai cumpere niște timp.

S-a discutat atunci, la masă, dacă 90 de ani e de ajuns sau nu ca să spui „am trăit destul, ce-o vrea Dumnezeu!”. Unii dintre noi eram de părere că acel prag ar fi suficient, dincolo de care n-ar mai trebui să fii disperat după viață. Alții au spus că în viață nu există acel prag, nici la 90, nici la 150 de ani. Există doar dorința disperată de a mai prinde, chiar și numai un răsărit de soare, cu orice preț.

Apoi am mai avut o discuție pe tema asta cu mama, care la 70 de ani (aproape) zice că parcă i-ar părea rău să moară, deși o enervează din ce în ce mai mult diversele neputințe care o încearcă cu vârsta. Când era mai tânără și ei i se părea că 70 ar fi de ajuns. De pe pragul ăsta, însă, nu mai vede lucrurile la fel. Chiar și printr-o cataractă, sau îndopată cu medicamente, viața se vede dezirabil.

Am întrebat-o pe mama dacă preferă să facă orice sacrificiu și să-și prelungească o viață care nu mai e chiar de calitatea cu care era obișnuită (din punct de vedere al sănătății, nu al huzurului) sau să lase lucrurile în voia lor, și să folosească la altceva pensia pe care o bagă în profitul companiilor farmaceutice. Mi-a răspuns că teoretic ar alege varianta doi, dar … Și mi-a amintit-o pe mamaie, care și la 80 de ani zicea că n-ar vrea să moară, că abia atunci ajunsese și ea să trăiască bine. Venise la oraș și stătea la noi la bloc…

Trecând peste partea emoțională a relației cu mama, la a cărei moarte n-aș vrea să mă gândesc, pentru că o vreau cu mine cât mai mult posibil, mi se pare că problema se poate pune la rece și astfel: că atunci când ajungi să te plângi mai mult decât să te bucuri, poate că e momentul să nu te mai cramponezi. A nu se înțelege că pledez pentru eutanasie sau sinucidere. Ci mai degrabă pentru ideea de detașare. Dacă îți e la îndemână.

Vorbind despre asta cu altcineva, recent, am înțeles că oamenii se împart în

– cei terifiați de ideea că vor muri, și care ar face orice ca s-o împiedice

– cei care-și așteaptă moartea cu aceeași lipsă de emoție cum așteaptă porția de spaghete la cârciumă

Mărturisesc că eu nu știu în momentul ăsta în care categorie mă aflu. Declarativ m-aș băga în a doua, dar când o veni spectrul după ușă nu știu cum voi reacționa. Poate vom trăi și vom vedea. Poate ne va lua prin surprindere.

Voi ce părere aveți, dacă ar fi să aflați cât mai aveți de trăit, ce faceți? Vă dați de ceasul morții ca să mai câștigați timp, în orice condiții ar fi să-l petreceți? Și dacă da, pentru ce anume? Sau vă resemnați că atât a fost și gata?

Etichete: batranete, speranta de viata