De ce nu are sănătatea bani în România sau de ce nu se înghesuie românii să-şi plătească dările către stat?Uite de asta:
„Poveste cu funcționari proști și birocrație imbecilă
De patru săptămâni mă chinui să îmi plătesc contribuția la fondul de Sănătate. E vorba de o sumă de peste o mie de lei pe care, iată, e greu să o bag în buzunarul statului, cusut cu tot felul de ațe birocratice.
Cum de doi ani lucrez exclusiv pe drepturi de autor, trebuie să îmi plătesc singură contribuția pentru această perioadă. Până acum doi ani am avut carte de muncă, iar plata a fost făcută de angajator.
Bineînțeles, pot să nu plătesc, iar de banii ăștia să-mi iau ceva frumos, premiu de consolare că nu am reușit să intru în rândul celor bun-platnici. Dar mă sperie oarecum faptul că, la un moment, o să am nevoie de spitalul de stat și nu voi putea suporta cheltuielile (la privat, nici atat), că statul va începe să-mi trimită somații, că vor veni recuperatorii, că mă vor da în consemn la frontieră …(asta e deja SF, dar nu ar fi interesant?). Prin urmare, cu banii la batistă, am purces spre intrarea în legalitate.
Primul pas: mi-am întocmit dosarul, cu toate actele pe care mi le-a indicat angajatorul care mă plătește pe drepturi de autor: adeverințe cu venitul din ultimii doi ani, copii după contract, copii după actul de identitate, declarație tip, cerere etc. Cu dosarul (de fapt, cu mașina) m-am deplasat 400 de km (din București, unde stau, până în orașul în care am domiciliul în acte). Estimasem că într-o zi, hai două, plătesc. Aiurea! A trecut o lună.
Pasul doi: când m-am prezentat la Casa de Sănătate am avut prima surpriză: ”Noi nu calculăm suma pe baza adeverințelor de la angajator, ci pe baza datelor de la Finanțe!”. Păi, și? Nu e același lucru? O rog pe funcționară să calculeze așa și eventual rezolvăm diferențele la regularizare, îi explic că nu am timp să mă plimb după acte pe la Finanțe… Nu se poate! Singura concesie pe care o face este să accepte să aducă mama actele de la Finațe și banii, ca eu să mă pot întoarce la București.
Pasul trei: Preia mama rolul de bun contribuabil al fiicei, face cerere la Finanțe (pentru veniturile din ultimii doi ani, cum a zis funcționara de la Sănătate). Timp de soluționare: o săptămână.
Pasul patru: Merge mama cu noile documente din nou la Sănătate. La dosar rămăseseră și adeverințele de la angajator, cele despre care funcționara a zis inițial că nu sunt bune. Calculează femeia, se uită ba pe actele de la Finanțe, ba pe adeverințe și concluzionează: „Doamnă, e prea mare suma dacă calculez datele de la Finanțe, mai bine iau în considerare doar adeverințele de la angajator!”. Cum naiba? S-a schimbat regula jocului? Face un calcul și zice: „1.700 pe ultimii doi ani”. Mama, contabilă de meserie, calculase și ea pe baza adeverințelor și-i ieșise 1.300. „Doamnă, ați greșit, mai calculați o dată”, o roagă mama. Ia funcționara abacul (presupun) și ajunge la suma corectă: 1.300 de lei. „Se poate în rate?”, întreabă mama. „Nu, toți banii o dată” (O prietenă din București a plătit în trei rate, la mine nu se putea).
Mă rog, partea interesantă acum urmează. Funcționara îi zice mamei: „Degeaba plătiți acum 1.700, că tot nu intră în legalitate. Legea spune că plata se face pe ultimii cinci ani”. Mama îi explică situația, cum că doar pentru ultimii doi ani mai trebuie plătit, pentru restul de trei plătind la vremea respectivă angajatorul. Femeia vrea dovada, iar dovada trebuie adusă de „client” pentru că, bineînțeles, ei nu au o bază de date cum ar fi normal să se întâmple. Și totuși, de ce nu a spus asta de la început? De ce nu mi-a zis că vrea evidența ultimilor cinci ani?
Bun, trecem și peste asta și mergem mai departe. Logic ar fi ca datele noi de care are nevoie (cei trei ani) să fie preluate tot la Finanțe, ca și cele de pe ultimii doi ani. Dar, nu, să nu ne ambalăm: nu vrea dovada de la Finanțe, îi trebuie cartea de muncă. Document care, după cum se știe, a fost scos din uz în România. Deci, teoretic, nu ne mai interesează.
Pasul cinci: Mă sună mama, îmi cere cartea de muncă. Pe care nu o am, este în alt oraș, la alți 400 de km distanță, unde am fost angajată ultima dată. Eu cedez nervos, îi zic să nu le mai dea niciun ban, să-i ia naiba, să-și bage birocrația în fund, cu tot cu instrumentele lor de lucru: calculatoare, socotitoare, copiatoare… Mama, conciliantă, insistă să nu renunț, „că nu știi când te caută boala, că nu poți să te înscrii la medic de familie și, uite, tușești de o lună și te tratezi după ureche….”.
Pasul șase: Încerc să o rezolv românește: sun la un prieten din orașul unde e documentul, îl rog să facă o procură falsă cu care să-mi ia cartea de muncă de la Forțele de Muncă, să-i facă o copie și să-mi pot încheia socotelile. Prietenul zice că are o cunoștință, care, la rândul ei are o cunoștință la Forțele de Muncă….
Am reușit să iau cartea, victorie! Sau nu! Că pe carte nu-mi apare cel mai recent angajator, deci nici perioada de un an în care mi-au fost plătite contribuțiile către stat de către el…
Pasul șapte: Caut fostul angajator să-mi confirme plata contribuțiilor la stat din perioada în care am lucrat la el și aflu că s-a plătit tot, însă nu a fost trecut nimic pe carte pentru că nu i-am dat-o. Mea culpa! Și cum cărțile astea de muncă nu mai sunt valabile nu-mi mai poate trece nimeni în document perioada lipsă.
Pasul opt: Fac un gest de maximă naivitate și trimit un email la forțele de muncă din orașul respectiv , îmi expun problema și aștept un sfat de la ei. Și aștept. Și aștept. Iar dacă mi-o răspunde vreodată cineva la email dau de băut la tot globu’ lu” Dollo. Până atunci, ca să-mi limpezesc gândurile și să-mi fac curaj pentru pașii următori, ma retrag ca să-mi prescriu singură o rețetă cu Rudotel.
Cu seninătate,
Cristina”
Uraaaaaaaaa! Dollo da de bauuut! In douamiitreizecisiunuuuuuuuuuu! 🙂
Mavi, atunci ies la pensie, deci o să fie dublă ocazie de băut 🙂
dau de baut!!!! itm a raspuns la mail. frumos, la obiect, profesionist
E, na, asta chiar ca e o stire! Vezi ca deja si-au exprimat unii cititori setea:P Macar prin reprezentanti sa bem, zic… 🙂