Farmville de Ialomița

După ce s-a pregătit zece ani pentru o carieră în IT, Andrei Barbu a renunțat la „uneltele” corporatiste și s-a întors la sapă. Într-o societate în care mulți orășeni visează la o viață bucolică, dar se mulțumesc să joace Farmville pe Facebook, Andrei a dat „like” la o fermă reală din județul Ialomița, în satul Valea Măcrișului. Acolo cultivă tradițional legume pe care le livrează săptămânal angajaților din multinaționalele bucureștene, care au bani și apetit pentru hrană sănătoasă, dar n-au timp s-o cultive.

Dollores Benezic, portret publicat în Revista Esquire în 2011

După ce s-a pregătit zece ani pentru o carieră în IT, Andrei Barbu a renunțat la „uneltele” corporatiste și s-a întors la sapă. Într-o societate în care mulți orășeni visează la o viață bucolică, dar se mulțumesc să joace Farmville pe Facebook, Andrei a dat „like” la o fermă reală din județul Ialomița, în satul Valea Măcrișului. Acolo cultivă tradițional legume pe care le livrează săptămânal angajaților din multinaționalele bucureștene, care au bani și apetit pentru hrană sănătoasă, dar n-au timp s-o cultive.

În dimineața aceea de început de mai, Andrei a deschis ochii pe la 7.30, când cocoșul din vecini era cam la al doilea cântat. Scârțâitul familiar al ușii l-a trezit pe câinele Șpârlă, înființat de ceva timp în fața barăcii din lemn ce ține loc de casă la țară pentru stăpânul lui. Cerul, cu irizații trandafirii ca un miez de ridiche un pic trecută de termen, părea c-o să-i facă ziua frumoasă. Brazdele cu salată, usturoi, ceapă, ridichi, mentă, rucola, cimbru și spanac așteptau cuminți, aliniate în grădină, să mai crească. În ligheanul din tablă așezat lângă puț, pe o masă aspră din lemn, apa avea temperatura aia pentru care orice orășean ar înjura regia de termoficare. Dar Andrei nu avea nici timp, nici chef s-o încălzească. S-a spălat ca în fiecare dimineață, știind că n-avea rost să insiste în jurul unghiilor sub care pământul din grădină se încrustase de câteva luni. Cufundate în ligheanul cu apă, mâinile acelea bronzate, cu degete lungi, nu mai aveau nimic din paloarea de acum trei ani, când tot ce făceau era să bată tastatura într-o multinațională din București.

Din cealaltă baracă, ce servește de bucătărie, venea miros de cafea. Mustață, cum își alintă Andrei tatăl, a turnat-o în căni, dintr-un ibric ciobit, de tablă verde. Cei doi, tată și fiu, s-au așezat pe niște scăunele mici în iarba grasă din curte, și și-au aprins țigările. Un guguștiuc se auzea în surdină în aerul limpede al dimineții, iar vântul viguros al Bărăganului sâcâia balamalele ușii întredeschise a barăcii, ca într-un western spaghetti. Bărbații contemplau brazdele, mijind ochii prin fumul țigărilor. Pentru Andrei Barbu, tânărul de 28 de ani cu ochi albaștri, barbă de două zile, zâmbet fotogenic și alură de băiat de oraș, ziua asta era examenul proiectului la care lucra de astă toamnă. Urma să livreze unor corporatiști de la București primul coș cu legume cultivate tradițional, cu mâinile lui, pe pământul lui.

***

Le știe de când erau doar niște semințe, pe care le-a sădit în turbă, le-a hrănit cu gunoi de grajd rânit cu mâinile alea de IT-ist și le-a udat cu apă încălzită cu grijă, scoasă din puțul săpat în curte. Când s-au făcut de-o palmă le-a scos din căldura răsadniței și le-a replantat în grădină. Soarele, vântul și mineralele din pământul ăsta fertil de Ialomița au făcut restul. Roadele sunt mici, niciuna nu seamănă cu ce vezi la vremea asta în toate piețele de la oraș. Salata arată ca un pampon de fetiță în prima zi de școală, usturoiul și ceapa sunt niște mustăți tinere ieșite din arpagic, ridichile se ițesc îmbujorate de sub frunzele stufoase și nu-s mai mari decât niște cireșe. Dintre toate rucola e cea mai viguroasă. Cu frunza ei decupată, verde-întunecată, concurează spanacul, cam întârziat de frigul acestei primăveri capricioase.

Răsadurile de roșii stau în tăvi, ferite de vânt, brumă și frigul dimineții, gata să fie plantate în câmp. Roșiile liliputane sunt deocamdată unicele „locatare” ale viitoarei case a familiei: o structură înaltă din lemn (parter plus mansardă) acoperită cu tablă, la care Andrei lucrează de mai bine de doi ani, dar care întotdeauna e lăsată la urmă, după recolte.

Legumele lui Andrei Barbu crescute în satul Valea Măcrișului din județul Ialomița, în condiții de agricultură arhaică, urmau să facă cunoștință cu lumea modernă, în câteva ore, într-o corporație cu sediul în cartierul Floreasca din București.

***

Andrei Barbu e greu de încadrat într-o statistică. Pentru că în general în România curentul e invers: tinerii preferă să plece de la sate pentru o viață mai bună la oraș sau în alte țări. Datele de pe site-ul Ministerului Agriculturii arată că anul trecut 4500 de tineri fermieri au primit fonduri europene nerambursabile, pentru dezvoltarea unor mici afaceri în agricultură. Andrei a fost unul dintre ei. Afacerea lui nu se regăsește, însă, nici în acel 1% din terenul arabil al României pe care se practică agricultura ecologică certificată, nici în segmentul greu de recenzat al gospodăriilor individuale țărănești, de pe urma cărora trăiesc multe familii în mediul rural. După cum spune Andrei, este mai degrabă în marja de eroare a statisticilor agricole. Ceea ce face el, pe câteva hectare în Ialomița, se numește agricultură tradițională, adică încearcă să cultive legume și plante medicinale așa cum făcea bunica, fără pesticide sau îngrășăminte chimice.

A decis să nu-și certifice producția ca fiind ecologică, din motive birocratice. Pământul pe care-l lucrează e divizat în 12 loturi răspândite în aproape tot atâtea locuri, din cauza stilului în care s-a făcut retrocedarea și măsurarea terenurilor agricole în România după 1989. Ajungi astfel să lucrezi într-un an un teren, care se dovedește apoi că nu era al tău. Această incertitudine face imposibilă certificarea bio. Operațiunea ar mai presupune și o cheltuială de câteva mii de euro, plus angajamentul că nu vei folosi niciodată chimicale la cultivarea terenului. Iar Andrei e de părere că asta implică riscuri enorme pentru un fermier care se bazează doar pe el însuși și pe indulgența naturii. Preferă să meargă pe principiul „văzând și făcând” și să-și informeze clienții atunci când e nevoit să folosească, totuși, ceva pesticide. Legătura directă dintre producător și client e principalul atu pe care mizează Andrei, care nu are de gând să-și exporte legumele la mare distanță de casă. Atâta vreme cât în București găsește mai mulți clienți decât poate el să aprovizioneze.

Comparativ cu agricultura intensivă, practicată în general în România și mai ales în lume, de pe urma căreia se pot scoate, de exemplu, o mie de tone de roșii la hectar, Andrei scoate din agricultura tradițională maximum 12-15 tone de roșii la hectar. Pentru el, însă, nu cantitatea contează, ci gustul legumelor.

***

Cam pe la ora matinală la care Andrei se trezea în bătătura lui din Ialomița, în traficul din Colentina, Alexandra și Cristiana așteaptau într-un Logan albastru să iasă din București. Alexandra e soția lui Andrei și viitoarea mamă a celuilalt proiect al lui, Isabella Maria, început tot astă toamnă. Tunsă băiețește, cu o față rotundă ca o lună plină și un zâmbet molipsitor, Alexandra își mângâia burtica rotofeie, șoptindu-i fetiței să nu se grăbească să iasă de acolo, că tati are treabă cu legumele zilele astea. În stânga ei, la volan, Cristiana, o femeie de 53 de ani, de la care Andrei a moștenit frumoșii ochi albaștri, povestește despre copilăria fiul ei care a renunțat la un job bine plătit în IT ca să cultive legume în Bărăgan.

Andrei a crescut multă vreme doar cu mama, după ce ai lui s-au despărțit, când el avea cinci ani. Fire boemă, tatăl, Gheorghe, geolog de meserie, a încercat de mai multe ori să fugă din țară înainte de 89, dar n-a prea reușit, așa că a plecat definitiv abia în anii 90, în Franța.

În timpul ăsta Andrei a dezvoltat mai degrabă talentele moștenite de la mamă, care este contabilă: minte analitică, înclinație către cifre. „Când am primit primul computer am fost uimită să constat cât de repede i-a deslușit Andrei tainele. Atunci mi-am zis că băiatul trebuie să urmeze cariera asta. Era și de viitor. Olimpic la matematică, la fizică, el voia să se facă contabil, ca mine. L-am descurajat. Ce să te faci mamă contabil, că n-ai unde să evoluezi în meseria asta! Până la urmă l-am convins”, își amintește zâmbind Cristiana.

Andrei a făcut Liceul de Informatică „Tudor Vianu” din București și Facultatea de Automatică de la Universitatea Politehnică. N-a mai dat licența, dar s-a angajat în 2006 ca programator la o firmă multinațională care furnizează internet wireless de bandă largă. „Ajunsese după câteva luni printre cei mai buni cinci angajați”, spune Cristiana. „Așa e el, întotdeauna vrea să fie printre cei mai buni. Sunt convinsă că și în agricultură o să ajungă la fel”.

Relația cu tatăl lui, întreținută prin scurte vacanțe în doi, o dată la câțiva ani, avea totuși să-i schimbe radical drumul lui Andrei. Întors din Franța, Gheorghe Barbu s-a apucat după 2000 să facă agricultură în Dâmbovița, unde are un teren moștenit de la părinți. Cu câteva reviste Fermierul, apoi niște manuale de agricultură, geologul Gheorghe Barbu a devenit agricultor autodidact și a cultivat o vreme plante medicinale și aromatice.

***

Pe la 8.30, în timp ce Andrei culegea rucola din grădină, Loganul a ieșit în sfârșit din București și înainta rapid spre satul Valea Măcrișului. La nici o oră de mers, cum treci de Urziceni, în primul sat se face un drum la stânga, anunțat de un indicator albastru. 11 km de asfalt bun care traversează raiul. La un moment dat tot ce se vede pe geamul mașinii, stânga, dreapta, față, spate, e câmp, verde sau maroniu proaspăt arat, și cer senin. Cristiana, la volan, chiuie de fericire, de parcă s-ar da în montagne russe. Spune că pământul și evadarea la țară sunt lucrurile care-i încarcă bateriile. Iar ăsta e genul de baterii cu care funcționează și Andrei.

Când tatăl lui s-a apucat de agricultură în Dâmbovița, Andrei abia se înscrisese la Automatică, mânat de gândul emigrării. „Atunci eram convins că asta e calea. Apoi în 2005-2006 am fost la niște școli de vară în Suedia și Belgia și mi-am dat seama că acolo, indiferent ce vei face, ești singur și vei fi toată viața un emigrant. Muncești, te înțelegi cu ei, dar nu ieși la bere. Berea o bei acasă. Iar omul e un animal social”, explică Andrei.

În 2006, Andrei terminase facultatea, avea un job pe care și l-ar fi dorit mulți și lucrurile ar fi trebuit să-l mulțumească. „Tatăl lui i-a vorbit cu multă convingere despre ce bine e să crești plante medicinale și Andrei a început să se gândească la asta ca la o afacere”, povestește Cristiana. „În același timp cred că sufletul lui se tot îndepărta de munca pe care o făcea. Cred că nici n-ar fi știut că e nefericit dacă n-ar fi luat decizia asta. Ar fi crezut că asta e viața. Mintea te păcălește de multe ori că ești fericit, punându-te în situații artificiale să lupți pentru lucruri de care nu ai nevoie”.

După ideea de emigrare, a venit rândul job-ului în IT să-și piardă din atracție. Andrei și-a dat seama că sosise și aici prea târziu. Că piața de profil e deja suprasaturată, și că dacă nu vii cu o idee revoluționară gen Facebook, ca să scoți bani rapid, nu vei fi decât un slujbaș oarecare, cu un program lung și fără prea multe satisfacții personale. Agricultura i-a părut lui Andrei șansa de a face ceva cu adevărat productiv și pentru familie și pentru oamenii din jur. Așa că în 2008 și-a dat demisia din compania în care lucra, a făcut un credit ca să-și cumpere pământ și s-a apucat de agricultură.

***

Împreună cu tatăl lui, Andrei a bătut în 2008 județele Bărăganului în căutare de pământ roditor. Cel din Dâmbovița, moștenit de la părinții lui Mustață, nu era prea fertil, așa că l-au arendat. Au găsit altul aici, în Ialomița, unde Alexandru Ioan Cuza a trasat aproape cu linia niște străzi paralele și perpendiculare și i-a împroprietărit pe munteni cu loturile de case dintre ele, de fix 2.000 de metri pătrați. Andrei a cumpărat un lot de casă și alte 16 hectare în câmp, cu 1.000 de euro hectarul. Abia după ce s-au apucat să-l muncească a descoperit că aici îi erau rădăcinile: „Am aflat că un stră-strămoș de-al nostru a trăit aici în vremea când erau aduși munteni ca să se populeze Bărăganul. Paradoxal, cred că pe Andrei l-au tras de fapt rădăcinile aici, că el a ales satul”, povestește Gheorghe Barbu, un  bărbat slab, cu pielea înegrită de soare, părul zburlit de vânt, și niște ochi ciocolatii ca brazdele proaspăt arate. Andrei spune că în realitate a fost mai degrabă oportunitatea. Din toate județele și satele vizitate, doar de aici a fost sunat de un  potențial vânzător de pământ.

Așa a început primul an agricol, 2009, cu un plan mai degrabă utopic decât îndrăzneț. „La vremea aia tata se ocupa de nouă ani de agricultură și cultiva plante medicinale de cinci-șase ani în Dâmbovița. Ne-am făcut planul, că ce scotea el singur de pe cinci hectare, împreună vom înmulți. Era un plan care n-avea nicio legătură cu realitatea”, își amintește Andrei. „Mă gândeam că eu vorbesc engleză, produc zece tone de plante medicinale pe an, trimit un email, export totul, și vin banii. Pe hârtia mea la început asta arăta foarte bine”.

Primul an de muncă a câmpului a fost, însă, un semieșec. Banii au ajuns pentru o mică parte din ce aveau de gând, așa că au fost nevoiți să lucreze mai mult singuri, doar el cu Mustață, fără ajutoare din sat. Andrei a turnat beton, a săpat la puț, a lucrat lemnul și pământul. Și-au ridicat barăcile din lemn în care dorm și mănâncă azi, dar nu aveau curent electric. Un provizorat în care trăiesc și acum, după doi ani și jumătate, cu diferența că de aproape un an au electricitate.

În vara lui 2009, într-o seară lungă de joi, Andrei a rămas singur în curtea lui de 2.000 de metri pătrați, care mustea de aromele plantelor medicinale. Era la o jumătate de pas să renunțe și să se recunoască învins. Dar atunci s-a întâmplat ceva: a ridicat privirea spre cer și a văzut pentru prima dată stelele. Cristiana își amintește și azi vocea schimbată a fiului ei, când a sunat-o și i-a spus: „băi mamă, stau afară în curte și în viața mea n-am văzut atâtea stele pe cer!”.

***

Până la urmă anul 2009 s-a încheiat cu un important ajutor financiar din partea rudelor și prietenilor. Andrei și-a dat seama că planul lui nu luase în calcul particularitățile agriculturii românești, în care subvențiile de la stat vin târziu, iar băncile nu dau doi bani pe micile afaceri de început. Piața internațională pe care încerca să intre era dominată de India și China, care o invadau cu producție multă și ieftină, chiar dacă de calitate inferioară. El n-a vrut să abdice de la calitate, așa că s-a orientat spre consumatorul direct. În anul următor a ambalat plantele și le-a vândut în târguri tradiționale sau prin rețeaua HoReCa (Hoteluri, Restaurante, Cafenele). „Au ajuns să mă cunoască majoritatea managerilor de cluburi sau restaurante din București, dar nu pentru că le-aș frecventa. N-am mai ieșit într-un club cred că de mai bine de un an. Ci pentru că merg să le distribui mentă, busuioc, rucola și alte plante pentru bucătărie sau bar”, spune Andrei.

În paralel, și-a canalizat pasiunea pentru gătit și meticulozitatea spre procesarea produselor pe care le cultiva. A căutat pe Google rețete tradiționale, a făcut sirop de soc, sirop de mentă, roșii uscate în ulei de măsnile, pesto „à la Andrei” și dulcețuri de tot felul, pe care le-a vândut în târguri de profil.

Anul 2010 s-a încheiat pe zero, parțial datorită fondurilor europene accesate, cu care și-a cumpărat un tractor chinezesc, de 25 de cai putere, care poate să are un hectar într-o zi.

***

Cristiana și Alexandra au sosit la Valea Măcrișului aproape de ora 10.00. Întâlnirea se lasă cu îmbrățișări lungi. Alexandra are nevoie de căldura lui Andrei, pentru că în ultimele două luni, de când legumele au trecut pe primul loc, s-au văzut doar în week-end-uri. Cristiana îl mângâie în timpul ăsta pe Șpârlă, care se bucură la fel de mult de oaspeți. Rucola a fost deja culeasă de Andrei, iar atenția familiei reunite se îndreaptă acum spre celelalte bunătăți care trebuie să umple coșul pentru corporatistul aflat în criză de timp, dar în căutare de hrană sănătoasă. Alexandra și Cristiana se entuziasmează în fața ridichilor mici și roșii, crocante și o idee iuți, cum îi șade bine unei ridichi de lună. Deși în termeni agrari bunătatea aia mică și roșie se cheamă „ridiche de lună”, pentru că se face la 30 de zile, în grădina lui Andrei ea a fost gata de cules abia după 45. Frigul din primăvara asta și lipsa stimulentelor chimice au întârziat majoritatea legumelor crescute tradițional. Iar cel mai bine se vede asta în brazda de spanac. Andrei a plantat acolo câteva răsaduri crescute în pământ de flori îmbunătățit cu azot. Au frunze de-o palmă, în timp ce restul spanacului, cultivat tradițional, abia are câteva frunzulițe timide.

Mustață pregătea tractorul ca să plece în câmp. Acolo nu e nimic de cules deocamdată. Ardeii, castraveţii, dovleceii, menta, busuiocul și fenicului sunt la stadiul de mlădițe. Niciuna dintre cele 200 de fire de conopidă nu a supraviețuit, din cauza rățișoarei, un gândac care a mâncat toate răsadurile. Andrei și Mustață așteaptă să vadă dacă rățișoara se satură din conopidă sau are de gând să treacă și la alte legume, și vor decide dacă o să folosească un pesticid ușor ca s-o descurajeze

***

Andrei și Alexandra s-au căsătorit pe 1 mai 2010. S-au cunoscut în 2008 datorită insistenței cu care Ion (prietenul lui Andrei) încerca s-o cucerească pe Maria (prietena Alexandrei). Din flirtul ăsta a ieșit până la urmă cuplul Andrei și Alexandra. Maria s-a măritat cu altul.

Ar fi fost păcat să nu se întâlnească arhitecta născută la Iași și agricultorul plecat din Capitală. Sunt de-o seamă și par meniți să fie împreună. Amândoi au aceeași viziune sănătoasă despre viața lor. Vor să-și crească copiii cât mai natural cu putință, și ca să fie consecvenți cu stilul ăsta au început să cultive mai întâi pentru ei legume în mod tradițional. Sursele de inspirație pentru afacerea cu legume au fost multiple. Luna de miere târzie (după încheierea sezonului agricol), în Italia, unde amândoi s-au îndrăgostit de bucătăria sănătoasă italiană, și de unde au împrumutat câteva rețete și idei. Apoi filmele, Food Inc., King corn și alte documentare despre agricultura modernă intensivă, care l-au făcut pe Andrei să decidă: „Cu cât citesc și văd mai multe despre agricultură și industria alimentară, cu atât sunt mai decis să cultiv cât mai multe pe pământul meu, ca să fiu sigur”.

***

Puțin înainte de ora prânzului, legumele din grădina lui Andrei erau aproape gata să ajungă pe mesele bucureștenilor. Valea Măcrișului rămânea în oglinda retrovizoare a dubiței cu care Andrei își cară recolta la oraș. „Coșul corporatistului” conține salată, ceapă verde, usturoi, ridichi și rucola.

Când s-a decis să cultive legume pentru oamenii de la oraș care vor să se hrănească sănătos, Andrei avea de gând să procedeze precum sârbii sau bulgarii care veneau în secolul trecut în Capitală, cu cobilița cu legume, și le vindeau cucoanelor abonate.

Prietenii care le-au gustat roșiile din grădină le-au arătat că există un segment bine definit de oameni de oraș dispuși să plătească pentru hrană naturală, gustoasă, crescută ca în curtea bunicii, chiar dacă nu are certificare eco internațională.

Andrei se gândea că locurile în care ar găsi cele mai multe abonamente comasate ar fi marile corporații, unde lucrează mulți oameni cu venituri bune și timp liber limitat. După o consultare populară pe Facebook, a decis că toate gusturile și comenzile nu pot fi satisfăcute de un abonament. Așa că a făcut site-ul www.cosuldelegume.ro unde afișează săptămânal ce legume s-au mai făcut prin grădină, iar clienții sunt invitați să le comande prin email. El le aduce o dată pe săptămână sau mai des, de preferat comasate mai multe comenzi în aceeași zonă, ca să nu cheltuiască în trafic mai mult timp și motorină decât investește în cultivarea legumelor.

Aproape de ora 14.00, în Floreasca, clientul principal, Cosmin Ene, îl aștepta pe Andrei pe treptele unei clădiri de birouri. Politica firmei este, deocamdată, să-i țină pe agricultori la intrare. Cosmin e și el IT-ist, lucrează într-o multinațională, și de când a auzit de planurile lui Andrei s-a înscris pe lista clienților. „Mi se pare extraordinar ce face Andrei și cred că la un moment dat o să-i urmez și eu exemplul. Am niște teren la părinți și sunt preocupat de agricultura asta tradițională. Și aici la firmă sunt mulți colegi care au de gând să cumpere de la Andrei. Avem și un fond de protocol pe care de regulă îl cam cheltuim pe produse de supermarket, dar ne-am gândit să folosim o parte din bani pentru legume sănătoase”, spune Cosmin, cu ochii pe coșul cu legume. Pe lângă cei doi trece femeia de serviciu a clădirii care privește cu jind la salata înfoiată și la ridichile cu resturi de pământ pe ele. „Aș vrea și eu, dar nu sunt scumpe?”, întreabă femeia.

***

Prețurile legumelor lui Andrei vor fi date de hypermarket: „Dacă la hypermarket salata e 2 lei, la mine va fi 2,50 lei. Va fi un pic peste supermarket, dar adusă acasă. În primul an, pentru capacitatea mea de producție e suficient. Prognozez un maxim de o sută de clienți săptămânal în iulie-august. Acum pot să livrez doar 10-15 coșuri, pentru că sunt legat de legumele care cresc în cei 2.000 de metri pătrați din curte. În iunie o să am în câmp mai multe legume, dar acolo va depinde de cât de multă apă pot să le dau”. Ăsta e planul lui Andrei. Dacă nu merge îl mai ajustează, dar după experiențele din anii trecuți se simte îndreptățit să aștepte și un profit anul ăsta. E decis să investească 25.000 de euro în legume, motorină, salarii (considerabil mai mult decât a cheltuit în 2009 și 2010) și se așteaptă la un profit de până la 20.000 de euro la final. „Asta e ținta mea, în 2011 să câștig cât în 2007, în IT. Ba chiar mai mult. Acuma nu fac decât să cheltuiesc…”, zice Andrei. „Să investești!”, îl corectează zâmbind complice Alexandra.

Următoarea investiție pe care o vor face, în toamnă, când se va fi încheiat sezonul agricol și vor trage linie, va fi să finalizeze casa din lemn începută în Valea Măcrișului și să se mute acolo. Nu are mai mult de 70 de metri pătrați, dar pentru acum e suficientă. „Sunt tineri de vârsta noastră care locuiesc într-o garsonieră”, comentează Alexandra. Dacă ar fi să spună ce vor face peste cinci ani, Andrei nu vede încă foarte limpede. Alexandra, însă, e fermă: „voi fi gravidă și/sau alăptez. Cel mai probabil o să am grijă de copii peste cinci ani, după cum am stabilit o să fim la al treilea, și la a doua casă, că n-o să mai avem loc în prima”. Râd amândoi privindu-se îndrăgostiți. Arhitecta Alexandra n-a visat niciodată să construiască vreun Burj al Arab, ci a ales de la început „arhitectura spațiilor cu funcțiuni de locuire”. „Să crești copii și să faci case, mi se pare cel mai frumos lucru de pe pământ”, zice Alexandra.

***

La nici două zile după ce Andrei a livrat și următoarele 40 de coșuri cu legume, terminând ridichile, rucola și aproape toată salata, pe 8 mai la ora 13.30, Isabella a decis că e momentul să vadă și ea grădina lui tati. Cu niște ochi mari și albaștri care au cucerit imediat toate asistentele de la maternitate. Hotărâtă să o aducă pe lume în același stil natural, precum au crescut legumele lui Andrei, Alexandra a ales o clinică privată din Constanța, unde știa sigur că va putea să nască în apă, fără intervenții medicale invazive. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din spital. Apa s-a rupt sâmbătă la prima oră și familia, reunită la fel ca și la culegerea primului coș cu legume, s-a grăbit să ajungă la clinica de la malul mării. Deși Alexandra a vrut să nască natural, după 18 ore de travaliu medicii au constatat că fetița nu se poate naște altfel decât cu cezariană. „A fost o naștere grea, comparabilă cu cei trei ani de când mă tot chinui eu să fac agricultură tradițională”, spune Andrei. Emoțiile pe care le-am avut când am văzut-o au dispărut complet când am luat-o în brațe prima dată”.

***

Andrei Barbu se mândrește că e fermier. Nu-și dorește profituri uriașe, nu visează vile, piscine și mașini străine. În grădina lui din Valea Măcrișului, unde numai câinele Șpârlă și greierii sparg liniștea serilor, singura concesie pe care o face civilizației e internetul de foarte slabă viteză, cu care mai verifică, între un arat și un semănat, ce comenzi de legume i-au trimis cunoscuții sau clienții veniți de pe Facebook. Când savurează o țigară, așezat pe iarba dintre barăcile din lemn și structura aia neterminată care va fi cândva casa familiei, nu vede nimic spectaculos în schimbarea asta din viața lui. E de părere că în permanență trebuie să-ți revizuiești planurile, să nu rămâi și la 50 de ani prizonierul deciziilor luate la 18. El crede că generațiile viitoare nu ne vor mulțumi dacă toți ne vom canaliza eforturile doar spre câștiguri facile, rapide și activități de intermediere. Trebuie să producem ceva, dacă se poate la noi în țară.

Iar în final, Andrei crede că totul ține de o alegere personală. De fiecare dată când cumperi un produs, votezi: pentru un tip de a face agricultură. Pentru un stil de a te raporta la ceea ce mânânci. Pentru ceea ce vrei să devii.

Etichete: , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉

Zen and the Art of Marcela Maintenance*

marcela

Calitatea service-urilor din București: prețuri europene, servicii făcute românește, pentru că „așa facem noi și n-am avut niciodată probleme”. Avatarurile unui șofer care se încăpățânează să citească manualul mașinii.

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.

Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze

iovaneasa

Şapte tineri de la poalele Retezatului s-au apucat să crească oi când alţii ca ei voiau să emigreze. În câţiva ani au adunat în jurul lor peste o sută de crescători şi speră să fie urmaţi şi de consătenii care acum stau la poartă şi-i bârfesc.