Au mai stabilit cercetătorii străini ceva: că pisicile se simt mai atașate de femei decât de bărbați, și că relația unei femei cu pisicuța ei ar fi mai intensă decât aceea dintre un tip și felina lui. Mai mult, cică pisica împrumută din comportamentul și personalitatea omului care o îngrijește, își amintește dacă ai fost drăguț cu ea și îți întoarce drăgălășenia. Teoria asta le infirmă pe precedentele care spuneau că pisica e un animal rece, parșiv, care nu urmărește decât să obțină beneficii de pe urma oamenilor, fără să ofere nimic la schimb.
Nu știu ce să zic despre teoria avansată de Manuela Wedl de la Universitatea din Viena – si popularizată de Time. Eu trăiam cu impresia că bărbații sunt mai pasionați de pisici decât femeile. Dar poate era doar o prejudecată. Sau poate că dinspre pisici situația se vede altfel 😉
Dacă tot vorbim de pisici, remarc, de exemplu la Toshiba, că e surprinzător de înțelegătoare în unele situații, mai ales când știe că face o boacănă.
De ceva vreme e atrasă puternic de ghivecele cu flori, de sgârmatul în pământ și de împrăștiatul noroiului prin toată casa. Noroi se face pentru că cealaltă pasiune a ei e să intre în ghiuvetă unde curge apa, să se ude pe lăbuțe, apoi zgârmă în ghiveci, deci…
E, o vreme m-am cam isterizat, recunosc, strigând la ea tot timpul când o vedeam în ghiveci. O dată pentru că făcrea mizerie în casă, a doua oară că strică florile. Iar pasiunea mea pentru flori e mai veche decât asta pentru pisici.
Până la urmă situația degenera într-o goană aurită prin casă, din care întotdeauna ea câștiga cu fuga. E mai iute și până când apuc să pun mâna pe ea, evident că-mi trece supărarea. Dar a luat și niște ziare peste cur, în câteva rânduri.
Bref, într-una din zilele astea în care nu reușeam s-o dau jos din ghiveci, și mă și enervam pentru că în loc să fiu atentă la muncă, eram cu un ochi la năzbâtiile ei, am țipat de atâtea ori la ea încât săraca s-a deprimat. S-a așezat în fund în fața ușii de la balcon și a privit așa, pierdută și tristă, afară, de ți se rupea inima nu alta. Mă și vedeam mergând cu ea la psiholog, nu alta 😉
E posibil să fi fost doar o coincidență. Mai stă ea așa melancolică la geam din când în când, dar atunci era chiar supărată. Avea o mutriță amărâtă, și când m-am apropiat de ea a ezitat un pic înainte s-o ia la fugă. Până la urmă ne-am împăcat, eu mi-am cerut iertare că am agresat-o verbal, și am rugat-o să nu-mi mai agreseze nici ea mie florile.
Niciuna nu ne-am ținut de cuvânt până acum, dar lucrăm la asta. Oricum, afecțiune există între noi, cât cuprinde. Dar mai există și cu celălalt coleg de apartament 😉 Deci, nu știu dacă studiul ăla e pe bune. Voi, posesorii de mâțe, ce ziceți?
Ţiţica mea ascultă mai mult de mine decât de prietenul meu. Deşi io o certam mai des decât el. Dar am observat că dacă îi vorbesc frumos, ascultă mai mult decât dacă ţip la ea sau o cert. Aşa că, pentru a evita certurile, îi distrag atenţia de la lucrurile interzise cu jucării. E înnebunită după capacele de bere, după cartoane îndoite şi tot felul de nimicuri pe care le pierde, evident, pe sub uşi sau mobilă.
Ce-i drept, noi două ne jucăm mai mult şi mai des împreună decât se joacă prietenul meu cu Ţiţic. Plus că mereu îi dau gustări în încercarea de a o învăţa diverse trucuri, aşa că sigur de asta e mult mai ataşată de mine.
Da, distragerea atentiei merge si la noi, dar nu pentru multa vreme, si oricum nu de prea multe ori cu aceeasi jucarie sau acelasi truc 🙂 Țițica ce varsta are?
În 19 martie face 7 luni. Şi ea a fost răcită la început, a făcut laringită. Şi, mai nou, lactaţie falsă la o lună şi jumătate după sterilizare :))) Noi, ca fraierii, ne bucuram că se îngraşă pisica noastră, când colo, ea lactase pentru puii imaginari. :))
Din fericire, nu e nimic grav. Partea interesantă e că m-a adoptat de mamă şi mereu vrea să-mi sugă tricourile. Aşa că i-am donat unul, să-l bălească de fiecare dată când e speriată şi vrea să se liniştească.
A, deci e la fel de mică precum Toshiba. Si ea a inceput să aibă manifestări de „călduri”, deci presupunem că atunci când am găsit-o avea mai mult de o lună, dar era subnutrită.
io cred ca au dreptate cercetatorii aia… pentru ca desi domnul sotz a gasit-o pe tantza noastra si a adus-o in sanul fameliei, ea tot la mine trage. la mine, pentru ca eu ii dau de mancare, eu ii dau gustari, eu ii curat buda, eu o suport dimineata cand are chef de „vorba” desi eu am ochii incleiati de somn si bajbai prin bucatarie incercand sa compun o cafea, eu o tin in brate cand ma uit la film, sau tricotez sau citesc, sau pur si simplu exist pe post de suport de pisica pentru ca printesa are nevoie sa fie mangaiata. dar cand ai carat-o de la 9500 de km, de pe un continent pe altul, si e ca si copilul tau de 9 ani de zile… nu prea poti sa ii refuzi multe 🙂
Hei, imi suna atat de cunoscute „preocuparile” tale, de parca ar fi ale mele 🙂 Mai putin faza cu 9500 de km. Pisica mea e de pe o strada din cartier „carata” in casa, de mila 🙂
hmm, sa vorbeasca si mama de pisici din mine…prima pisica crescuta la sanul nostru parea sa il iubeasca mai mult pe jumatatea mea decat pe mine. aveam locul meu in inima ei dar 4 sure nu eram ‘masculul alfa’. din pacate, la cateva luni a facut una dintre bolile impotriva carora se vaccineaza ele si a suferit intens, am crezut ca o pierdem. in toata perioada in care a suferit, perioada de convalescenta de dupa, a venit numai la mine si a stat numai cu mine. cred ca era ca si copilul care atunci cand este bolnav se duce la mama, desi nu eu ii dadeam pastilele pe care trebuia sa le ia ci jumatatea mea. am observat comportamentul ei de atunci si nu cred ca este atasata mai mult de unul decat de celalalt, este adevarat, fiecare dintre noi s-a ocupat de ea iar ea a raspuns in egala masura. la fel si celelalte, pentru ca nu ne-am oprit la ea 🙂 are cu cine imparti jucariile si dragostea parinteasca (nu ca pe asta si-ar dori-o impartita). este o pisica inteleapta si care intelege ce vorbim (am testat discutand intre noi cum ar fi sa o vopsim in verde). ce pot sa spun eu este ca ‘am invatat pisici’ de la sotul meu care a si adus prima pisica la noi acasa. pana atunci pentru mine pisicile existau pe calendarele de perete si in povesti.
La mine in cap erau cainii, pana sa apara Toshiba. Dar exista dezvat pentru orice;)
Pisicile sunt psihopate (dar adorabile).
http://abstrusegoose.com/301
Filmul pe care ni-l recomanzi nu se poate vedea… dar te credem pe cuvant
Cred ca e adevarat. Pufy al nostru e atasat de mine si de mama mea, dar de taica-miu fuge mai ceva decat de caine…si e a treia pisica pe care o avem si care face la fel. E adevarat in schimb ca noi doua ne jucam cu ea, o hranim si vorbim cu ea. Poate de aceea.