A trebuit azi să caut o poză cu mine, pentru publicarea pe site-ul bursei pe care am câștigat-o. Și am constatat că n-am niciuna recentă. De fapt recent e prea mult spus. N-am niciuna cu mine în ultimii … câțiva ani, de când m-am apucat eu să fac poze. Sunt doar poze făcute de mine, fără mine. Abia am găsit cât de cât una în care să semăn cu fizicul de acum, și care să aducă oarecum cu o poză serioasă, bust, de reprezentare 🙂 E veche, totuși, de câțiva ani, timp în care am avut păr lung, scurt, blond, roșcat, saten…
Făcând operațiunea asta, însă, am deschis cutia cu amintiri. Și dacă tot am rămas între noi, ăștia care mă vizitați regulat, și care-mi sunteți ca și prieteni (restul cititorilor de ocazie au plecat să petreacă Paștele) zic să vă povestesc și vouă câteva dintre lucrurile pe care le-am făcut în ultimii… 16 ani de presă.
Am ales doar deplasările profesionale, că mă gândesc că poate poze cu fundul gol, de la plajă, aveți și voi acasă, nu vă interesează să le vedeți pe ale mele 🙂
Să le luăm așadar într-o ordine oarecum cronologică:
La Curierul național, după 2000, cred, când Băsescu era primar și voia să fie „populabil” cu presa. A venit la un târg al presei organizat pe lângă Arhitectură, și nu putea să mă ocolească taman pe mine 🙂
Aveam și o poză cu fața (lui), dar n-o mai găsesc. Cred că-i recunoașteți, totuși, frizura.
***
Tot la Curierul național am făcut un reportaj în canalele bucureștene. Nu-mi amintesc anul, dar cred că era pe la finele anilor 90.
Când am intrat în canalul de la Piața Unirii mi-au trebuit câteva minute bune să mă obișnuiesc cu duhoarea și căldura. Conductele astea erau de termoficare. Cât am stat acolo, cu aurolacii, cu poveștile lor, n-am mai dat importanță aerului. Când am ieșit din nou am dat cu ochii de privirile șocate ale unora care tocmai treceau prin zonă cu mașina. Cred că eram o apariție, îmbrăcată de birou, ieșind dintr-un canal…
***
Ca să nu am impresia că sunt pedepsită, patronul meu (Valentin Păunescu, despre care v-am povestit aici) m-a trimis să fac un reportaj și la locul de muncă al parlamentarilor. Pe vremea aia în Casa poporului era găzduită numai Camera Deputaților. Și am avut onoarea să șed pe scaunul pe care stă azi madam Roberta Anastase 🙂 Pentru că nu era nimeni în zonă, nu din altă cauză…
***
Tot la Curierul național am luat și singurul premiu din activitatea mea profesională – premiul pentru jurnalism civic, acordat de Fundația Tinerilor Jurnaliști. Era o organizație americană, că premiile ne-au fost înmânate de ambasadorul de atunci al SUA, James Rosapepe. În spatele meu în poză e unul de la TVR, Leonard Miron, parcă.
Nu mai găsesc pozele de la Paris, Chișinău și Moscova, deplasări pe care le-am făcut pe urmele lui Viorel Lis, pe vremea când nu poza în libidinosul soț al Oanei pe la TV, ci era primarul Capitalei.
***
La Cotidianul (după 2004) am mers, printre altele, în Grecia, pe urmele românilor care munceau acolo. Am mâncat fructe de mare și am făcut poze turistice. A fost mai degrabă o deplasare de plăcere. Am și niște poze de la Acropole, dar cred că le-ați mai văzut pe undeva 🙂
***
Tot într-o deplasare de la Cotidianul am ajuns în Tunisia, la un soi de târg IT. Nu mai știu de ce, că nu era pe domeniul meu, dar în fine, a fost tot o vacanță, mai degrabă. Am fost cazați într-o stațiune superbă, dar la mama dracului distanță de Tunis (capitala). În fiecare zi făceam drumul până în oraș, vreo oră și ceva cu autocarul, iar seara retur. Ce mi-a rămas de acolo a fost faptul că pe drum fiecare palmier avea un om de pază (târgul ăla de IT era internațional și veniseră niște oameni politici celebri de prin lume), și că portocalele și curmalele chiar aveau gust acolo.
***
La un moment dat am tras și cu pușca cu vopsea, dar nu mai știu exact ce documentam cu ocazia aia. Pe la Poiana Brașov, parcă. Era evident un soi de excursie de destresare oferită în scop de șpagă (zisă și PR) de vreo firmă care vindea ceva… Există și niște poze de la piscină tot din deplasarea aia 🙂
***
La Evenimentul zilei am redescoperit viața la țară în România. Într-un sat din Teleorman, unde primarul avea o pasiune pentru roșu (era PSD-ist, normal, dar asta nu-i scuza gustul îndoielnic), purta cămașă roșie, cravată roșie, vopsise primăria în roșu electric. Iar ulițele erau banner-uite cu niște ziceri adânci despre veșnicia care s-a născut la sat. Poza asta e făcută de mine și mă mândresc cu ea 🙂
***
Pe urmă am luat-o iar prin lume.
O deplasare care ar fi trebuit să mă dea pe spate a fost la Cannes, la târgul imobiliar anual MAPIC. Nu m-a dat pe spate decât salata de andive cu langustă și grapefruit pe care mi-a oferit-o Puiu Popoviciu (da, celebrul proprietar al Băneasa Mall și Obor Mall). O salată care cred că costa cât toată diurna mea pe o săptămână, mâncată pe Croisettă, cu un vin alb din nush ce podgorie, ales de Popoviciu în colaborare cu chelnerul care era, firește, expert în modul în care soarele a mângâiat boabele de struguri în nu știu ce podgorie franțuzească. Asta e tot ce mi-a rămas de acolo. Parol dacă m-aș întoarce la Cannes. Mai degrabă e mai frumos Saint Tropez-ul, Monte Carlo, dar mie la Cannes nu mi-a plăcut nimic în afară de salata aia. Mult lux, afișat ostentativ în vitrine, cu prețuri care ar fi putut foarte bine să fie și numere de telefoane mobile, dacă n-ar fi avut semnul euro în coadă.
***
Tot la EVZ am ajuns să mă urc într-un MIG, la baza aeriană de la Fetești, ca să scriu despre viața de pilot de supersonic. Un fel de Top Gun de Fetești. Am cunoscut niște oameni minunați acolo. Și de atunci tot sper să nu cumva să le aud numele în știri despre MIG-uri prăbușite.
În vara lui 2007 am fost până în Bulgaria, ca să vedem de ce se bulucesc românii acolo. Singura poză care merită dată e aia de la început, în care mă răcoream și eu în mare, după o zi în care alergasem pe plajă ca să vorbim cu cât mai mulți români fericiți că sunt la bulgari. Poza e făcută artistic de Octavian Cocoloș, fotoreporter la EVZ.
***
Pe urmă am luat-o iar prin lume după românii care muncesc la alții. În 2008 am ajuns prin Portugalia, și așa m-am îndrăgostit de o țară minunată. Am mâncat cu ei la masă, le-am fost martoră la căsătorie, i-am vizitat pe șantier și m-am lăsat plimbată prin jurul Lisabonei de profesorul Caragea, cel mai bun ghid pe care-l poți avea în Portugalia.
***
În Sicilia am ajuns tot pe urmele românilor, dar nu am fost așa de încântată ca de Portugalia. Deși e o zonă minunată pentru turism și vacanțe, eu una m-am simțit acolo prea ca acasă. Multă mizerie și țigănie. Dar, în fine, sunt români și acolo, și încă mulți. A, și ceea ce mi-a lasat o impresie și mai proastă a fost reacția acestui vânzător de pește, care m-a întrebat zâmbitor de unde sunt, când îi făceam poze. Când a auzit că din România a început să mă înjure, în italiană, vorbind cu cumpărătorii lui, și râzând de români în general. A fost singura dată când m-am simțit prost ca româncă.
Și la final, da, am vorbit de câteva ori și pe la televiziunile mogulilor. Nu sunt isprăvi de care să mă mândresc, dar făcea parte din sarcinile de serviciu, să-mi promovez subiectele publicate în ziar. Aici a fost cu ocazia demiterii arhitectului șef al Capitalei, Adrian Bold, care a acceptat să-mi dea un interviu în exclusivitate pentru EVZ, când l-a dat afară Oprescu.
În final, dacă tot am povestit despre o meserie care se face tot mai mult în ultimii ani pe bază de copy/paste, vă urez și „ctrl+v fericit!”, cum spunea cineva mai devreme pe twitter 🙂
Multzam de poze, Dollo. Te citesc de-o vreme buna si chiar eram curioasa sa te cunosc. La mai multe plimbari! Prin Vancouver cand ajungi? O sa incerc sa fiu un ghid bun.
Ehei, Elena, multumesc de oferta, dar e cale lunga pana peste ocean 🙂 Cine stie, insa, ce ne rezerva viata asta…
Paste fericit Dollo!
Faina selectie de poze, un pic de istorie subiectiva , „a walk down memory lane”.
Mi te imaginam altfel – ai o fata foarte blinda si deschisa pentru cineva care scrie asa de acid. De fapt, ti-ai reinventat look-ul de atitea ori, incit daca te-as intilni, e posibil sa nu te recunosc.
Imi plac oamenii care isi schimba look-ul, nu pastreaza aceeasi frizura in pozele de absolvire a liceului si in cele de la intilnirea de 20-30 de ani…
E, istoria oricum e subiectiva, am vazut recent un documentar pe la TVR care zicea ca si Biblia ar fi fost scrisa tot cam subiectiv de niste autori anonimi :)) Ar fi fost socant sa pun poza de pe diploma de BAC, in care eram chiar angelica, cu bucle care-mi incadrau fata bucalata :)) Si o privire bovina de tanara care face primii pasi in viata de adult, plina de sperante… desarte :)) Uite ca mi-ai dat o idee, sa fac un post pe tema asta.
Pai eu asa te-am cunoscut si iubit, cu articolul ala cu Intilnirea de 50 de ani a celor de la constructii, si cu pozele „then” and „now”…
Cum or fi considerind ei ca li s-au indeplinit sperantele si visele? Noi de bine de rau, mai avem vreme…
Electronica, Telecomunicatii si Tehnologia Informatiei 🙂
OK, mea culpa (exista un motiv pentru confuzie: tatal meu a serbat 50 de ani de la terminarea Facultatii de Constructii in vara trecuta). Da, da, retin: „Generatia Sillicon Valley de Romania”
Imi pare rau ca nu m-am nimerit si la constructori sa fac un reportaj. Cred că ar fi ieșit cel puțin la fel de interesant. De niste constructori ca niste carti de istorie am dat cand am facut serialul despre constructia metroului. Niste oameni care lucrasera la Canal, la metrou, la Casa poporului, la Podul Cernavoda, o gramada de „ctitorii” luate azi in prea usor de multi.
Pfffuaaa Patru oua in cuibul de aur.Excelenta poza
Chiar cele mai valoroase oua ale cuibului 😉