În fiecare an, după Paște, în familia noastră există „ziua căpățânii”. Acea zi în care e musai să fie mai mulți la masă, ca să se devoreze căpățâna amărâtului sacrificat de Paște. A iedului, în cazul nostru, anul ăsta. Pentru că o prietenă a mamei a cumpărat jumătate de miel, dar nu gustă ritualul căpățânii, ne-a donat și jumătatea aferentă de la mielul ei, așa că a fost o căpățână jumate.
Procedura nu e complicată: căpățâna oricum se fierbe în ciorbă. Dacă faceți ciorbă. Iar cine cumpără miel cam face și ciorbă din el. În ziua cu pricina se încinge bine oala cu ciorbă, să clocotească zeama și să se înfierbânte căpățâna. Dacă nu e fierbinte riscați s-o mâncați cam sleită până o curățați de pe oase, și nu e bună.
Când considerați că s-a încălzit o scoateți pe o tavă sau un platou încăpător, unde o despicați și curățați tot ce e bun în ea: limbă, creier, cărniță de pe fălcuțe și ochii. Mama mănâncă și locașurile alea în care stau globii oculari (fără globi). Mie mi-e cam silă de ei, dar unora le place… Faceți operațiunea despicării cât e fierbinte, din același considerent, să nu ajungeți să se sleiască până o mâncați.
Înainte faceți un mujdei de usturoi în care amestecați ceva pastă de hrean (se găsește la piață gata făcută, nu trebuie să plângeți dând hrenul pe răzătoare). Când o să fie gata curățată căpățâna o să constatați că nu rămâne mare lucru pentru două persoane, să zicem. Așa e, dar există rezolvare. Puteți s-o însoțiți cu un pat de legume fierte (cartofi, morcovi și ce vă mai place) sau cu o salată verde de primăvară. Sau și cu una și cu alta. Indiferent de combinație, vă asigur că împreună cu usturoiul și hreanul o să fie delicioasă, și destul de sățioasă, dat fiind că are creier și limbă.
***
Eu una am amintiri bogate legate de ritualul căpățânii. Pentru că datează din copilăria mea. Într-un an știu că mi-au plăcut așa de mult dinții mielului, încât i-am cerut voie mamei să mă lase să-i păstrez într-un borcănel de medicamente. Mama s-a pus la mintea mea și m-a lăsat. După ceva timp, când deschideai cutiuța aia cu dinții, puțea a hoit. Până la urmă cred că mama mi i-a aruncat, fără să-mi ceară voie.
Altă amintire pe care o am despre căpățâna de oaie e din anii de foame din comunism, anii 80, când nu se găsea mai nimic în preajma Paștelui. A fost un an în care n-am avut nici măcar ouă. Însă la Obor, piața de suflet a mamei dintotdeauna, se găseau căpățâni de oaie. Nu știu de ce, pesemne că unde exporta Ceaușescu oile nu erau agreate și căpățânile. Habar n-am. Cert e că am făcut acel Paște, prin 86-87 cred, cu două căpățâni de oaie și multe legume. Un regal! 🙂
Așa că, dacă nu v-am convins cu rețeta, gândiți-vă măcar că pe vremea lui Ceaușescu era o delicatesă. Iar în Africa lumea moare de foame, așa că nu mai faceți nazuri… 🙂
Daca-n familia voastra asta pateste nevinovatul miel, imi dau seama cam ce l-ar astepta pe sarmanul sotz / ginere sau sotzie / nora in caz de… … …
De aia e bine sa platesti un ‘scouter’ japonez…
Macar sa ajungi intr-o familie care sa te-ngroape
(nu chiar de viu). Voiam sa zic si de incinerare, dar si mielul, saracul, inca din cuptor a declansat poftele, patimile… … …
🙂 🙂 🙂
Ehe, nevinovatii soti au fost deja „fumati” :)) Pentru ca nu le placea capatana de miel, fireste 😛
stiu ca acum o sa par un super freak, asa cum ma considera si toata lumea din familia mea, de altfel. caci capatzana de miel din ciorba imi e rezervata mereu. toata lumea moare si invie cand eu mananc ochii limba, care mi se pare cele mai bune chestii din tot mielul. mai ales ochii 😀
Hm, la ochi nu ma bag, dar pentru restul te aprob si te invidiez, de vreme ce o mananci singura pe toată 🙂
am uitat de creier :)))
Am gasit intimplator posarea asta. Mi se pare oribil. Chiar daca este doar un fel, un „obicei” culinar, cum vrei sa-l numesti, mi se pare una din cele mai gretoase lucruri citite de mine pe net.
Bine zis, cum să mănânci așa ceva chiar de tine pregătit! În schimb poftă mare când cumperi preparate gen mezeluri, ce crezi că mănânci acolo? Fix asta, căpățâni și picioare de animale bine fierte! Poftă bună!
Nu pot uita ritualul alor mei din dimineata Pastelui cand gaseam in oala capatana de miel ce astepta in apa rece.
Dupa ce fierbea, ai mei parinti si sora-mea mancau tot din capatana asta, o scoteau pe un fund de lemn si o desfaceau in bucatile componente pe care le rodeau la sugeau, plescaiau si se mirau de cat de buna este.
Nu am incercat niciodata. Poate din cauza asta nu mananc miel, nu stiu.
Nu e timpul pierdut să încerci 🙂
mujdeiul mai poate fi si din altceva? ( nu stiu, poate pastarnac…?)