Tristețea contabilului de patron român

Ați văzut vreodată cum arată un contabil de patron român, în fața angajaților care-l întreabă „când se bagă leafa?”? Figura sictirită și grețoasă a contabilului, indecis în privința rolului lui în firmă: să țină cu „șefu”, cu care simte o oarecare dorință de identificare, de vreme ce-i administrează banii, sau să țină cu masele, pentru că până la urmă tot un angajat e și el?

Cred că nu e om pe lume care să dea bani cu bucurie. Mai ales când îi dă de la el. Dar ați văzut vreodată cum arată un contabil de patron român, în fața angajaților care-l întreabă „când se bagă leafa?”? Fața aia cred că e emblematică pentru relația patron român-angajat: figura sictirită și grețoasă a contabilului. Indecis în privința rolului lui în firmă: să țină cu „șefu”, cu care simte o oarecare dorință de identificare, de vreme ce-i administrează banii, sau să țină cu masele, pentru că până la urmă tot un angajat e și el? De asta întotdeauna am crezut că sictirul cu care contabilii își tratează colegii de muncă are două motive principale. Unul care derivă din ariditatea muncii cu cifrele și al doilea din faptul că el, contabilul, reușește să se pună în pielea patronului și să gândească: „ai dreaq, după ce că vă faceți că munciți, acuma mai vreți și bani!”. Sau, de ce nu, există oricând și varianta că el reușește cumva să se pună la adăpost de penuria pecuniară de care suferă restul angajaților, printr-o înțelegere separată cu patronul. Și atunci îl doare fix în perna de la scaun de nerăbdarea angajaților.

***

Antreprenoriatul românesc

Am avut onoarea să cunosc trei astfel de specimene, în 23 de ani de când activez în câmpul muncii. La categoria „așa da” am cunoscut o singură contabilă veșnic amabilă și zâmbitoare, care lucra pentru singura multinațională la care am prestat și eu în viața mea. În rest, toți ceilalți contabili pe care i-am cunoscut s-au situat la „intermediari”.

Primul serviciu de contabilitate cu care am avut ocazia a fost la un institut de stat, unde am lucrat vreo șapte ani imediat după ce am terminat liceul (1988). Era un birou clasic, comunist, tapetat cu foi de calendar reprezentând flori, copii sau animale, mai multe ghivece cu flori decât calculatoare de birou și, într-un colț, folosit doar de două ori pe lună când se tipăreau ștatele, un computer din seria Felix sau HC, nu mai rețin exact. Toate doamnele de la „conta” aveau fundurile mai mari decât pernuțele așezate pe scaune pentru amoritzare, se încadrau la categoria de vârstă 40-50 de ani, băutoare din cești întoarse cu gura în jos, ca să se scurgă zațul (pentru ghicit), bârfitoare între ele,  și în general destul de antipatice cu restul angajaților. Avantajul acolo era că salariul se dădea întotdeauna la timp, fiind instituție de stat, singurele interacțiuni cu contabilitatea se petreceau eventual când trebuia să faci cerere pentru banii de concediu sau să duci ceva adeverințe medicale care să se ia în considerare la salariu.

***

Al doilea loc de muncă, de data asta la privat, a fost pentru mine și botezul contabilicesc al economiei reale. N-o să uit niciodată vorba mamei: „dai tu vrabia din mână, servici la stat cu carte de muncă, să te duci la un privat!”. Aici banii veneau de două ori pe lună, dar mai mult teoretic, pentru că ei depindeau foarte mult de cât reușea patronul să strângă de pe urma afacerii. Și prin anii 90, în afacerea aia (presă) nu strângea toată lumea așa de mulți bani pe cât se zicea că făcuse Cristoiu cu EVZ. Patronul nostru avea o dezarmantă replică de câte ori venea vorba de salariu: „n-avem bani. Când om avea!”. Contabila era o doamnă mărunțică, cu o față destinsă care nu-i trăda în vreun fel vârsta (bănuiesc că avea peste 40), față care i se înnegura întotdeauna în preajma zilelor de salariu. În vremea aia știam pe de rost numărul din trei cifre de la contabilitate, pentru că toți sunam ca s-o întrebăm.  Doamna contabilă mai avea și o antipatie personală față de ziariști, pentru că ei erau plătiți și cu „acord”, adică niște bani pentru câte bucăți de text publicaseră în luna respectivă, pe lângă salariu. Iar dacă fața contabilei era ușor îngrijorată în preajma salariului, pentru că și ea avea de luat, ca toată lumea, înainte de plata „acordului” devenea aproape o fiară. Cum adică, toată lumea (care nu avea acord, adică personalul administrativ) se mulțumește cu salariu și voi mai vreți și acord?

***

La vremea la care am ajuns să lucrez pentru un alt patron român, tot de presă, dar care avea oarece politici de personal și organizare care băteau mai degrabă spre multinațională, dezvoltasem deja o fobie și față de contabili, și față de data de salariu. Incertitudinea bilunară a lefii are efecte devastatoare asupra psihicului angajatului. Munca o face și el în sictir, cam cum e și plătit, iar planurile personale îi sunt întotdeauna puse sub semnul întrebării. „Dacă și când se dau banii” deveniseră variabilele cele mai stabile din viața mea. Când am început, așadar, să iau leafa pe card, la date fixe, iar interacțiunea cu contabilitatea s-a redus la maximum o vizită pe an, pentru completatea fișei fiscale, viața mea zburda spre prosperitate. Câteva luni, la început, am mai avut tresăriri de aduceri aminte, în preajma datelor de salariu, dar erau rapid estompate de sumele pe care le vedeai fix la aceleași date calendaristice, pe ecranul bancomatului. Ce regal!

***

Multinaționalele

Transferul la multinaționala despre care vă spuneam a fost, așadar, o trecere firească spre o altă normalitate despre care credeam că deja se instaurase odată cu anii 2000 și în România. Totuși, scurtele vizite la contabilitate, ocazionate mai ales de decontarea unor cheltuieli cu deplasările, mi-au demonstrat că există și contabili fericiți. Într-un birou cu ferestre largi, mobilier modern, computere HP pe fiecare birou, muzică ambientală în surdină și o doamnă durdulie și zâmbitoare, fericită să-ți fie de folos de câte ori te vedea. Ăla a fost, după mine, raiul contabililor.

***

Revenirea în crunta realitate a antreprenoriatului românesc a echivalat și cu întoarcerea în timp, în contabilitatea acră și tenebroasă a anilor 90. O firmă privată, cu capital autohton, cu rude de-ale patronului în poziții cheie, cu vorbit în șoaptă despre orice, că nu știi cine te aude, într-un soi de hală în care era înghesuită și contabilitatea, și personalul, și pontajul și…. Contabila, o duduie veșnic îmbrăcată cu o măsură mai mică – pesemne mândră de șuncile ei – coafată stil „sărmăluțe” de nună, înzorzonată cu gablonțuri, dădea răspunsuri monosilabice despre „nu sunt bani” , „nu știm când vor fi”, „când dă dispoziție ȘEFU”, tuturor acelora care îndrăzneau să-i înfrunte sprâncenele încruntate. Cât am lucrat la firma aia nu am văzut-o niciodată zâmbind pe contabilă. Niciodată.

***

Zilele trecute am avut ocazia să cunosc o contabilă din aceeași categorie, mult mai tânără însă (maximum 30 de ani), care ține evidența banilor într-o firmă cu nume străin, dar cu proprietari români. Duduia era mai degrabă tristă decât supărată. Văzând-o mi-am dat seama că nici nu are rost să întreb de bani. Nici ea nu și-i primise.

Iar din ce aud de pe la colegii de breaslă, constat că în majoritatea locurilor de muncă românești, azi salariile se dau „nu se știe când”, „când vor fi bani”. Asta în timp ce patronii continuă să afișeze același stil de viață luxos, dintotdeauna.

Multă vreme am crezut, din toate experiențele astea, că respectarea datei de salariu e o formă de respect față de angajat. Încă mai cred, într-o oarecare măsură. Dar pot să spun și că, privind în urmă, niciuna din firmele din categoria „așa da” la care am lucrat, nu a supraviețuit economiei românești. În timp ce alea cu contabili nefericiți se mai târăsc, încă, în același stil, asigurându-le patronilor măcar stilul de viață cu care erau obișnuiți.

De unde se poate trage concluzia că respectul față de angajat nu e neapărat o condiție esențială pentru profit în România.

Etichete: , , , , ,

8 comentarii la “Tristețea contabilului de patron român” Subscribe

  1. Oana 20/05/2011 at 15:31 #

    Sa stii ca la ora actuala si la multinationale banii intarzie. Iar daca le ceri fluturas de salariu e ca si cum i-ai injura de mama. Eu am patit-o, si cand am inceput sa-mi cer banii, extrem de revoltata, dupa 10 zile intarziere si bani nema… am fost intrebata de ce ma enervez asa. O sa vina si salariul. Asa ca nici macar multinationalele nu mai sunt ok in Romania. S-au molipsit de la romani. 🙂

    • Dollo 20/05/2011 at 21:15 #

      Poate au manageri români, așa se mai explică 🙂

  2. Adrian 20/05/2011 at 17:51 #

    Eu primesc la timp tot. Lucrez la multinationala si imi sunt total straine lucrurile ce le zici in articol. Doamne-ajuta sa ramana asa! :))

    • Dollo 20/05/2011 at 21:15 #

      Păi de mutinaționale am zis de bine 🙂 Cel puțin aia la care am lucrat eu a fost ok. Oana zice că la ea e rău. S-or fi românizat și multinaționalii… unii 🙂 Oricum, ferice de tine, să le țină Dumnezeu sau patronul străin obiceiurile bune! 😉

  3. ady 20/05/2011 at 22:16 #

    la multinationala la care prestez eu, or fi multe care ma streseaza (in afara de munca :)), dar ziua de salar e mai sfanta ca sfanta zi de duminica. ziua z. daca ziua z pica in zi nelucratoare, banconatu’ ne zambea in ziua lucratoare dinaintea zilei z. de vreo doua luni ziua z e miscatoare: prima zi lucratoare a lunii. parca imi placea mai mult ziua z fixa. fluturasul de salariul mi-l iau singurica dintr-un program intern cu un user si o parola care mi-au fost puse in brate la vreo cateva zile dupa ce m-am angajat. si nu le-am cunoscut pe doamnele de la „conta”,. hm, cred totusi ca m-am intalnit cu una odata, m-a trimis sefa cu un decont. nici nu mai stiu pe unde au biroul. pt adeverinte : la resurse umane. la noi intrebarea este „cand se dau bonurile”. pot veni oricand intre 10 si 14 ale lunii. 🙂
    unde am lucrat inainte ziua de salar era extrem de miscatoare, intre 1 si 10 ale lunii, dar salariul se dadea aproximativ la aceeasi data 5-6. insa a venit un decembrie si un 6 decembrie (si m-a prins cu 2 lei in portofel, la propriu) si nu s-a dat salariul. de suparare (aveam si un nicolae acasa) n-am calculat bine ratia dintr-o sticla de whisky pe care o adusese o nicoleta. una dintre extrem de putinele dati (pot sa le numar pe degetele de la o mana) cand m-am abtiguit nitel.

    • Dollo 20/05/2011 at 22:24 #

      :)) Si abțiguiala a folosit la căpătarea banilor sau te-a ajutat doar să adormi mai repede și să uiți de supărare? 🙂

      • ady 20/05/2011 at 23:12 #

        nici, nici, da’ la suparare omu’ face si tampenii. (uneori, cat el de mari) 🙂

  4. Gilbert 20/05/2011 at 23:25 #

    Si hat mai departe se poate intampla sa nu-ti iei banii la timp. Fie ca pica-ntro zi nelucratoare, fie seful lipseste si a uitat sa semneze cecurile inainte de a pleca. Daca plata se face prin virament bancar (alimentare cont), nu sunt probleme. Am auzit insa si de situatii (firma cu vreo 40-50 de angajati) in care se imparteau cecurile dar angajatii erau rugati sa nu le depuna imediat la banca pentru incasare, ci sa mai astepte un numar specificat de zile. Era clar ca nu existau bani in contul firmei si care sa acopere respectivele cecuri, insa angajatii stiau sigur ca-si vor incasa banii in ziua specificata. Asta pentru ca solicitarea de incasare a unui cec fara ca acesta sa aiba acoperire in cont nu este ilegala (se plateste doar o penalitate de vreo $20). Insa incidentul in sine este deosebit grav pentru business intrucat afecteaza acel „credit history” si insasi credibilitatea firmei. Iar astea inseamna clar un singur lucru: „out of business”. Iar pentru asemenea cazuri, e… forever. Iar patronii nu-si permit sa se joace cu de-astea…

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Cu prejudecățile la Roma

Vaticanul după ploaie

Cum am cheltuit pensia pe o lună a mamei la o masă de fițe la Pierluigi în Roma

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

20180320_141433

Frunze de coca amare și politică dulce, socialistă. Bolivia și oamenii ei.

Discuție cu o viitoare ziarizdă/piarizdă. Trizdă!

A fost odata copiutza - sursa foto: http://www.cheatingculture.com

Pentru cine zicea că presa e plină de ingineri, făcuți ziariști de ocazie, am un mesaj încurajator: vine tare din urmă generația copy/paste. Hold your breath!

Minune, în decembrie în sectorul 3 au răsărit părăluțele

flori-negoita

În triunghiurile decupate în gazonul din sectorul 3 astă vară, s-au ofilit begoniile și au răsărit părăluțele. O afacere horticolă de 49 de euro/mp fără TVA.

Ce bucurie aș vrea eu să-mi facă Volksbank

bucurie

Banca pe care au dat-o mii de clienți în judecată oferă trei „lozuri” de câte 1000 de euro pentru satisfacerea unor bucurii omenești. Bucuria mea de client ar fi să-mi achit mai repede creditul la ei și să nu-i mai calc pragul niciodată.