Terminalul ăsta nou de la aeroport, în formă de vioară, arată chiar bine. Face din bătrânul Otopeni un aeroport european, în sfârșit. Totuși, trebuia să păstrăm și o notă românească, să nu cumva să uităm unde suntem. La poarta de îmbarcare, așteptam toți să ne cheme în avion, când apare o duduie cu flip-chart și uniformă, care începe să se insinueze printre călători. Era de la City Bank, încerca să vândă niște carduri de cumpărături. Cu multiple beneficii, of course, dar tot un card rămâne. Nu știu cine își închipuie, din conducerea băncilor care-și trimit hăitașii prin mulțimi, că un om cu piciorul pe scara avionului stă să-și dea datele financiare unei dudui, fie ea și drăguță, ca să aplice pentru un card de cumpărături. E destul de penibilă racolarea clienților și prin mall-uri, dar chiar și în ușa avionului mi se pare culmea disperării bancare, și tare mă tem că e doar românească.
Altfel, călătoria cu Tarom a fost plăcută, mâncarea bunuță, iar de la stewardese am aflat în sfârșit și de ce trebuie ridicate storurile de la geamuri în timpul decolării și aterizării. Voi știați?
Cică să se vadă pe geam dacă se întâmplă ceva neprevăzut, cum ar fi că ia foc un motor. Ca pasager vei fi panicat să vezi așa ceva, dar pentru „cabin crew” cică e un must. Adică dacă văd că arde motorul știu să ia din timp măsuri de aterizare forțată. Dar, firește, duduia m-a asigurat că asta nu se spune, de regulă, ca să nu panicheze inutil pasagerii, că oricum asta se întâmplă rar sau deloc. Să ia foc motorul, adică.
N-au știut duduile să-mi explice de ce trebuie ținut închis și telefonul pe toată durata zborului, că oricum atunci nu e disponibil niciun serviciu, deci…
Coborând la Viena am avut cinci minute de panică. Știam că trebuie să existe cineva cu numele meu scris pe o hârtie, la sosiri. Când am ieșit pe poarta de sosiri, ghici ce văd? Toată lumea avea hârtiuțe cu nume în mâini! Dar ce să vezi, numele meu nu era pe niciuna.
După ce i-am luat de două ori la rând pe toți (de i se făcuse unuia milă de mine, cred că voia să mă ia cu el chiar dacă nu aveam numele corespunzător) am dat peste un nene burtos, cu cravata roșie, care ținea hârtia cu numele meu așa, neglijent, într-o parte. I-am zis hello, I am aia de pe foaia ta… și el, nimic. Se uita la mine ca curca-n lemne, și îmi făcea semn spre celălalt nume, de lângă. El în turco-germană, eu în rom-gleză, ne-am înțeles ioc.
Până la urmă, un coleg de-al lui, ne-a luminat pe amândoi: trebuia să mai așteptăm și celălalt nume, că venea tot din Balcani, ca și mine 😀
Până la urmă am fost patru din Balcani. Și după ce ne-am adunat toți patru în taxiul turcului, s-a mai adăugat o limbă în conversație: sârbo-croata. Așa am aflat de ce român celebru a auzit colegul bursier din Bosnia. O să vă spun diseară, că acuma mă duc puțin prin oraș, să dau o tură. E soare și frumos aci, tocmai bine de stat la terasă și băut o bere cu ștrudel. Sau invers…
sunt cu ochii pe tine!
Asa sa stai 🙂
pai numa’ turco-germana, rom-gleza si sarbo-croata la 5 oameni mi se pare putin. 🙂 ce limbi au mai intrat in taxiul ala? 🙂
bafta, distractie placuta si pofta buna.
Bosnia, Turcia, Romania, Kosovo, Croatia. Engleza era limba (noastra) oficiala in tara in care se vorbeste germana 🙂
Explicaţia pentru obligaţia de a tine telefonul închis în avion (dacă nu ai flight mode pe el) este simplă: undele radio pe care acesta le emite ca să ia contact cu reţeaua pot interfera cu echipamentele de zbor de la bord. 😉