Între noi stătea trecerea de pietoni. Alb cu gri precum situația care ne-a despărțit în urmă cu câțiva ani. Amândouă așteptam să se facă verde ca să traversăm. Dacă plecam în același timp am fi trecut una pe lângă cealaltă pe zebră. Fie ne ignoram, semn al neuitatei supărări. Fie ne salutam, în trecere, artificial, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, dar nici n-aveam ceva a ne spune.
Nu mai vorbisem de atunci, de când job-ul meu a fost mai important decât amiciția dintre noi. Sau poate că job-ul ei… Cert e că ea atunci a decis să pună capăt simpatiei dintre noi. Nu eram neapărat prietene. Dar avusesem de-a lungul anilor discuții ce vesteau afinități comune, simpatii împărtășite. Iar cu oameni ca ea e plăcut întotdeauna să ai ocazia. Așa că azi, în fața semaforului roșu, văzând-o prima dată după mai bine de trei ani, nu știam ce să aleg: să traversez și să mă fac că plouă, vinovată, sau să rămân pe loc, s-o aștept și să înfrunt situația. Vinovată nu m-am simțit niciodată în legătură cu subiectul acela. Dar mi-a părut rău că i-am pierdut simpatia. Pentru mine, atunci, nu exista altă ieșire.
Verdele m-a prins tot în dilemă. Am făcut un pas pe trecere, m-am uitat la ea. S-a făcut că nu mă vede. Am mai făcut un pas. Până la urmă ne-am întâlnit privirile și ne-am salutat. M-am întors din drum ca să vorbim.
***
Situația a fost așa, atunci, demult, când s-a produs ruptura: eu aflasem întâmplător despre șeful ei (unul dintre primarii de sector), că a făcut o gafă. De fapt poate nu el personal, ci un om din subordine. Dar era o dovadă a modului în care se lucra într-o primărie. Mai exact primarul dăduse niște diplome de cetățeni de onoare unor personalități, și le afișase pe site-ul instituției numele și titlul profesional. Erau medici, ingineri, academicieni, artiști. În toată lista o singură femeie nu era altceva decât „evreică”. Normal că asta mi-a sărit în ochi, și dacă aș fi fost doar eu la computer în momentul ăla nu știu cum s-ar fi terminat totul, dar întâmplător trecea prin zonă șeful de număr al ziarului, din ziua aia. A auzit comentariile mele și a devenit curios. Situația era de natură să facă valuri. Așa că șeful de număr s-a grăbit să rezerve un loc în ziar, m-a pus să fac print screen și abia apoi să-l sun pe primar, ca să-i cer lămuriri.
Când l-am sunat, primarul a sărit în sus. Și-a dat seama de gafă. Tocmai premiase o eminentă doctoriță, dar care era prezentată doar ca „evreică” pe site-ul instituției publice pe care o conducea primarul. M-a rugat, m-a implorat, să nu publicăm nimic, că a fost o greșeală, că le rupe picioarele oamenilor lui, etc. Și dacă voiam nu s-ar mai fi dat înapoi. Spațiul fusese alocat, mai marii ziarului așteptau textul.
Și ea, amica mea, care se pare că avusese o oarecare tangență cu greșeala, m-a implorat, la fel, să nu public. Spunea că îi voi face și ei rău. Că nu știe cum a ajuns „evreică” acolo, dar că probabil vor fi toți pedepsiți.
N-am vrut să schimb sau să opresc nimic. Nu știu dacă aș fi putut, dar cinstit e că nici n-am încercat. Datoria mea, de gazetar, era să spun ce am aflat. Cred că orice ziarist în locul meu ar fi făcut la fel. De ce să-l fi menajat pe primarul respectiv? E drept că nici nu-mi era simpatic. Dar toți ne-am gândit atunci ce trebuie că scrie pe listele pe care i le fac oamenii primarului, despre diverși, înainte de ocaziile oficiale?. Pe urmă ce rost avea mențiunea aia pe lista cetățenilor de onoare, ce valoare avea originea femeii în ochii primarului? Erau întrebări legitime, cred eu.
***
Tot timpul de atunci am susținut și continuat să cred că mi-am făcut datoria. În legătura dintre noi două, care oficial nu era decât una profesională, de colaborare – eu ziaristă, ea la biroul de presă al primăriei – a intervenit opțiunea: alegi să-ți faci meseria sau alegi să menajezi un politician, de dragul unei amiciții cu oamenii care lucrează pentru el? Nu mai zic că în cărțile jurnalismului clasic scrie că ziaristul nu are prieteni. E din categoria „n-are mamă, n-are tată, e crescut de o mătușă, și aia moartă”. În realitate, în ciuda aparențelor, și ziaristul e om, deci ar fi bine să aibă prieteni. Dar e vai de fundul lui când ajunge în postura de a alege între prieteni și meserie. Indiferent cum ar alege, nici prietenii, nici meseria nu vor mai avea încredere în el după momentul zero.
Eu am ales meseria. Și drept să spun nu mi-a părut rău niciodată. Azi, însă, după ce am făcut schimb de amabilități reci, acolo, lângă semafor, i-am spus că tot antipatic mi-e șeful ei. Ca să înveselesc atmosfera destul de crispată, în ciuda zâmbetelor ei de complezență. Ea mi-a replicat că din păcate extind antipatia în mod eronat și asupra celor din jurul lui. Am asigurat-o că nu, că tot ce am făcut a fost din bună credință și că-mi place să cred că și ea ar fi făcut la fel dacă ar fi fost în locul meu. Iar replica ei a încheiat discuția cu un tăiș demn de o cauză mai mare: „și a schimbat cu ceva situația faptul că ai publicat?”.
Nu, într-adevăr nu s-a schimbat nimic. Primarul e tot primar, ea tot pentru el lucrează, evreica, dacă o mai trăi, e tot evreică. Binele comun nu s-a arătat după această dezvăluire. Așa cum nu se arată după majoritatea știrilor care mor odată cu ziarul. A doua zi.
Te-ai fi asteptat sa fie cumva altfel? E clar ca dupa atata timp tot nu a putut trece peste cele intamplate. Si nici nu o va face. Pentru ca nu a inteles gestul tau de atunci.
Nici nu știu dacă mă așteptam la ceva. A fost o situație din care aș fi putut să ies cu coada între picioare, alegând să mă fac că n-am văzut-o. Sau să ies cu fruntea sus, pentru că până la urmă eu una nu simt că am greșit cu ceva. În realitate nu simt că am ieșit în vreun fel. A rămas cum am stabilit 🙂
Toata lumea e convinsa ca epitetul „evreica” a ajuns pe site in mod cu totul neintentionat. Atunci, din cauza unei greseli neintentionate merita sa distrugi un om/o relatie? Fiindca din momentul publicarii stirii unii pot deduce ca e vorba de antisemitism la nivel de oficialitati: „uite coae ce scrie primaru’ de aia: ca-i jidanca!”
Intii ii arati omului greseala, si apoi, daca nu o indreapta, scrii la gazeta. E ca si cum un fotoreporter sta si face poze in timp ce unu’ o violeaza pe una, in loc sa o apere.
Poate ca in locul tau, eu nu as fi facut din asa ceva o stire, decit in cazul in care dupa ce le-am atras atentia as fi primit un raspuns de genul „nu e o greseala si sa zica mersi ca n-am facut-o jidanca”…
Pe de alta parte: merita? Ai demolat o amicitie, pentru ce? Pentru o stire pe care toti, in afara de persoana repectiva, au uitat-o. Iar pe de alta parte, tu nu mai esti la ziarul ala, pe cind ea e tot la primarie.
Ironiile sortii. Asa cum bine ai punctat in ultimul paragraf.
Da, ironia sorții e că probabil cele mai multe lucruri publicate de presă sunt inutile. Pe de altă parte, problema nu era că epitelul ajunsese public (cu siguranta dintr-o eroare), ci că existase într-un act al primăriei. Nu e ca și când scrii pe un desfășurător al unui eveniment că o persoană e vegetariană, ca să ai grijă să n-o servești cu friptură la masă. Pe primar nu-l ajuta cu nimic să știe că aia e evreică, în momentul în care-i înmâna diploma. Deci cineva i-a atras atenția că „vezi că aia e evreică”, poate cu alte ocazii și „vezi că ăla e homosexual” sau „vezi că ăla e ateu, nu e ca noi, credincioși în Dumnezeu” etc. Apoi, regula cu „mai întâi îi atragi atenția și dacă nu se îndreaptă îl pedepsești” merge la școală, la locul de muncă poate, dar nu în presă. Tocmai ce spuneam că ziaristul n-are prieteni. Pentru că dacă ar sta să mângâie pe creștet toți primarii, pentru fiecare greșeală pe care o fac, așteptând să o îndrepte, nu s-ar mai scrie nimic. Nu știu dacă ești la curent cu scuzele pe care de regulă le au la ei aleșii. Dar intotdeauna admit ca s-a gresit, ca altul e de vina, si ca ala va fi pedepsit. Când a tăiat unul toți copacii de pe malul Dâmboviței, Oprescu a zis că „vai, a făcut-o fără autorizație, a fost o greșeală, îi dăm avertisment”. In realitate nimeni nu face ceva intr-o primarie de capul lui. Copacii ăia trebuiau tăiați ca să facă loc unor ghivece ce trebuiau cumpărate. Când se descoperă că nu știu cine a favorizat nu știu ce firmă la o licitație, se reface licitația (câteodată). Ce faci, nu scrii pentru că și-au îndreptat greșeala? Eu zic că nu, pentru că menirea ta e să informezi. L-ai prins, l-ai ars. În presă ți-o cam ia altul înainte dacă n-o faci tu. Firește, cu limitele legale de rigoare. Că de cele mai multe ori e inutil e și din cauza lipsei de reacții a societății civile. Ia să fi făcut un pic de valuri comunitatea evreiască atunci, poate că altfel ar fi stat lucrurile. Dar da, de cele mai multe ori lucrurile pe care le face un ziarist se dovedesc inutile. De aia ajungi la o vârstă și te întrebi ce ai făcut, toată viața, că alții parcă au lăsat ceva în urmă.
faptul că te-a întrebat dacă s-a schimbat ceva după publicarea articolului ma face să cred că nu a înţeles de ce ai scris. sau dacă înţelege, ceea ce mi se pare şi mai grav, te-a pus la grămadă cu ziariştii care ghidează după principiile altei meserii.
Cred că în realitate era foarte blazată. De viață, de propriul job. E destul de conștientă unde lucrează și pentru cine. Tocmai de aia m-am mirat și eu că a reacționat așa când am publicat.
Si eu, care credeam, la randul meu, ca a fi evreu e cea mai buna meserie… … … 🙂
Cum era prin filmul ala cu Tony Curtis, si el putin evreu parca… „Nobody’s perfect!”, replica sterpelita
si adaptata mai apoi contextului in „Independence Day”: I’m not Jewish. / Well, nobody’s perfect.
🙂
Da, da, si mie mi-a plăcut replica asta in Independence Day 🙂 Nu știam că e plagiată. Cea mai bună meserie e cu siguranță, dar mai depinde și de noroc. Uite ce pățește zilele astea DSK, evreu și el de meserie 😉
daca jurnalistul ar scrie si atunci cand ‘pacatosul’ si-a reparat greseala, si mai ales CUM si-a reparat-o, atunci probabil ca multi ar incerca sa mai repare ceva, macar de ochii lumii. si poate nu l-ar mai acuza pe jurnalist ca face o stire din orice lucru pe care il surprinde si ca nu e ‘omenos’. altfel fiecare ‘parte’ implicata speculeaza ce poate din orice situatie.
@Dragos B: nu ca filmul nu ar fi savuros tot insa replica asta este delicioasa, face toti banii, ca sa zic asa. felicitari pentru mentiune!
Păi am scris că a reparat pe site-ul primăriei 😛 În aceeași știre, deci cititorul a putut să afle și gafa și că a reparat-o 🙂 Pe urmă, despre reparații se mai scrie și în presă, dar așa cum zice tot la cartea de jurnalism, oamenii rămân cu prima știre în cap, așa că dreptul la replică sau urmarea e rareori citită fix de același număr de curioși.
„Uite ce pățește zilele astea DSK, evreu și el de meserie ;)”
Pai daca se batea, ca-n film, cu extraterestrii, tot mai avea sanse de izbanda. Asa, ce sa-i fac, daca s-a pus cu ai lui… … … 🙂
„it’s me, me, me”
Shrek [Pick me! Pick me! Me! Me! ]
https://www.youtube.com/watch?v=8GmuHYcdNOE
Hm, .. in primul rand esti om, pe urma profesionist.
A gresi e omeneste…. dar ce bine ne simtim cand aratam ca celalalt a gresit.
Dar.. totusi, de unde gustul acela amar….
„Nu eram neapărat prietene. Dar avusesem de-a lungul anilor discuții ce vesteau afinități comune, simpatii împărtășite. Iar cu oameni ca ea e plăcut întotdeauna să ai ocazia”.
Hmmmm… in Romanica noastra dubla masura a lucrurilor … ne ucide…