Domnului X i-a fost violată corespondența privată pe email. Șefa lui i-a pus într-o zi pe masă printurile cu mesajele lui către terți, și i-a spus că are în față un drum nou. Unul care începe de la ușa firmei în afară. Ce credeți că a făcut domnul X? Nimic. Și-a luat bocceluța și și-a căutat de lucru. Deși legislația românească spunea și atunci, ca și acum, că violarea corespondenței se pedepsește cu închisoare. Treaba s-a petrecut demult, opt ani de atunci. Nici el și nici șefa aia nu mai lucrează acolo. Întrebat dacă ar vrea să povestească pățania lui, unui ziarist care va scrie un articol, domnul X a fost de acord. Când l-a sunat ziaristul, domnul X a zis că nu înțelesese că ar fi vorba de un articol care se publică..(!?) și că nu vrea să-și dea numele. Dar încă era dispus să povestească. Când ziaristul i-a zis că totuși trebuie să spună măcar firma la care s-a petrecut pățania, ca să se solicite și de acolo un punct de vedere, domnul X a dat înapoi definitiv.
– Aaaa, nu, așa nu vreau. Nu mai vreau să dezgrop morții
– Dar așa e corect, să întreb și cealaltă parte. Fiecare are varianta proprie despre aceeași întâmplare.
– Și vă respect pentru profesionalism, dar eu nu mai vreau în condițiile astea să vorbesc.
– Dar atunci vi s-a încălcat grav un drept. Vi s-a violat corespondența…
– O, daaa, și femeia aia mi-a făcut mult mai mult rău decât vă puteți imagina, dar gata, a trecut, nu mai vreau să mai răscolesc rahatul acum.
– Atunci bine.
– Dar aștept cu interes să citesc ce veți scrie, e un subiect foarte interesant.
– Dacă toată lumea va reacționa ca dumneavoastră, cum credeți că se va naște articolul ăla pe care abia așteptați să-l citiți?
– Da, vă înțeleg, dar să știți că nimeni nu vă va spune nimic pe tema asta.
Domnul X nu e singurul care arde de nerăbdare să citească minunatul meu articol, care pe partea românească suferă de o carență majoră: nu are cazuri concrete. Doar bârfe și explicații tehnice. În timp ce în alte țări oamenii nu numai că știu ce drepturi au, dar și le mai cer și în instanță. Și le câștigă.
Alt personaj, HR la o corporație românească, a fost foarte interesat de subiect, a zis că ar avea să-mi povestească o mulțime de lucruri care se petrec de-o parte și de alta a acestei monitorizări a angajaților, dar că nu-l lasă PR-ul companiei. Am convenit să vorbim off the record, ca să-mi pot face măcar o idee despre amploarea și profunzimea situațiilor. Azi a fost de acord, a doua zi a dat înapoi. Pe motiv că n-are totuși nicio garanție că eu îmi voi respecta cuvântul dat. Că discuția noastră rămâne off the record. Dar m-a
asigurat, la finalul discuției, că abia așteaptă să citească articolul, că i se pare un subiect excelent, neabordat până acum. Îhm, și eu la fel!
Sunt două exemple care ilustrează perfect, zic eu, situația în care a ajuns societatea românească. Nimeni nu-și revendică drepturile, nu e dispus nici măcar să-și asume nedreptățile prin care trece și să le evoce public, dar pe la colțuri toți dau din gură și așteaptă mântuirea. De la Dumnezeu, firește, că doar el le-a mai rămas.
V-am mai povestit zilele astea despre sondajul făcut de Facultatea de Științe Politice. Uite ce zice acolo: că 71% dintre bucureșteni n-au participat în viața lor la o manifestație de protest. Și că 84% nici n-au de gând s-o facă în viitorul apropiat. Bine că stăm pe Facebook și votăm cauze pierdute, trimitem petiții pentru salvarea cailor verzi pe pereți. Sau a câinilor. Sau a guguștiucilor cu pene violet. Nu zic că nu e importantă și protecția animalelor. E, cum spunea cineva tot pe Facebook, un semn al evoluției unei societăți. Dar pentru oameni, pentru noi înșine de ce dracu nu luptăm? Evoluția începe cu fiecare, nu e adusă de extratereștri.
Bucureștiul este Capitala, orașul cu cel mai mare PIB pe cap de locuitor, cu cea mai mare dezvoltare din țară. Ar fi de așteptat ca aici să trăiască și cele mai critice ființe, cele mai pretențioase și revendicative. Care-și cunosc cel mai bine drepturile și sunt dispuse să lupte pentru obținerea lor. Nu credeți? Nu pricep unde sunt în realitate acele ființe foarte active pe Facebook? De ce nu sunt vocale și pentru drepturile personale și preferă să-și îngroape frustrările în clasicul „n-are rost, asta e România”. Băi, România asta suntem noi. Cine vreți s-o schimbe?
P. S. O să ziceți că am și eu o bubă-n fund de la o vreme, cu articolul ăsta greu de demonstrat. E și nu e așa. Pentru că lașitatea asta care se manifestă în România, vis-a-vis de declarat ce se întâmplă, public, ca să apară în presă, e o chestie cronică la noi. Și nu se datorează numai neîncrederii motivate în calitatea jurnalismului autohton. Ci are rădăcini mai vechi și mai adânci. M-am mai confruntat cu lașități de genul ăsta și în trecut. De data asta mă doare că voi fi pusă în postura de a scrie un articol cu englezi, germani, sârbi sau alte nații, dar despre români nu voi putea spune decât că sunt lași, și deși admit că sunt monitorizați, nu a avut niciunul curajul să recunoască și să declare. Cum spuneam și mai înainte, vă meritați soarta, băi!.
Dap, subscriu: ne-o meritam.
Pacatul e ca, desi suntem multi, nu suntem si prosti. dar suntem comozi, lenesi si indiferenti. Si putin fricosi de orice ne-ar putea scoate din starea de dulce amorteala.
Hai ca se poate si asa. 😉
N-om fi prosti, dar la ce ne foloseste, Gilbert? 🙂
Stii ce se intampla? Toti oamenii care refuza sa povesteasca ce-au patit au nevoie de o slujba si de acum incolo. Iar daca spun ceva rau despre un angajator (preferabil mare) se duce buhul. Si nu-i mai angajeaza nimeni. Un mic exemplu- lucram la o firma si imi cautam in alta parte de lucru. Am aplicat la o alta multinationala, mi-au raspuns pe e-mail (cat dureaza selectia, ca interviul va fi in perioada x) si peste 2 zile a venit seful meu la mine si mi-a zis ca el e prieten cu seful mare de la cealalta firma. Si ca n-ar sfatui pe nimeni sa se mute acolo… Nu stiu nici acum exact ce s-a intamplat- daca a vb cu seful celalalt, daca mi-a violat corespondenta (nu mail-ul de servici, ci cel personal), nu stiu…
Oana, oare crezi ca oamenii din celelalte tari, care s-au și judecat pentru treaba asta, nu s-or fi temut ca nu-i mai angajeaza nimeni? E fireasca teama de repercusiuni, dar daca asta ajunge sa-ti domine viata … Pe urma in articol nu apare niciunul cu numele real. De asta s-au inventat pseudonimele. Iar firma care i-a concediat deja ar fi putut sa impanzeasca piata cu reputatia lor „indoielnica”, daca asta ar fi fost o problema.
Tu ai dreptate, principial. Dar ce zici tu presupune incredere in justitie. Aia care in Romania judeca in functie de interese. E foarte frumos ca oamenii sa fie plini de zel, insa trebuie sa fie siguri ca ar putea sustine si un proces, in caz de ceva. Nu cred ca e bine sa-i judeci pe oameni pentru ca refuza sa ofere informatii. Tu ai dreptate, principial, dar suntem in tara in care faci o reclamatie la politie si politia ii spune paratului cine l-a reclamat. Jurnalistul este si el om si poate fi supus presiunilor. Cat despre reputatia firmelor – stai linistita, se afla „pe surse”. Oamenii au prieteni, rude, se cam stie care-s firmele cu probleme mari. Dar sper ca vei gasi oameni care sa divulge informatiile necesare. Ar fi frumos sa se afle exact ce se intampla in Romania.
E, vezi, fraza asta de final ma omoara: „Ar fi frumos sa se afle exact ce se intampla in Romania.” Si daca nu vrea nimeni sa vorbeasca, cum vreti sa aflati, fratilor?
Trebuie sa dai peste cineva suficient de curajos. Sau suficient de afectat de ceea ce i s-a intamplat incat sa nu-i mai pese ce se intampla mai departe cu el. Bafta!
Dollo, apropos de „cine sa schimbe Romania daca toti suntem niste lasi”. Eu pentru drepturile personale am facut valuri, m-am agitat si daca as fi descoperit ca mi-a fost violata corespondenta la serviciu as fi venit la tine sa ma intervievezi 🙂 Dar nu pentru ca mi-as imagina ca articolul ar schimba ceva, ci doar ca sa ii bag la apa pe nenorociti!
Pentru activarea in cauze sociale, sa particip la manifestatii de protest/aprobare cum ar veni, cred ca e nevoie de increderea ca se va schimba ceva. Si in Romania nu exista coeziunea sociala deoarece aici e o neincredere funciara in orice forma de organizare a compatriotilor. Noi ne vedem unii pe altii fie ca niste neispraviti, sau daca nu niste corupti, ne e teama ca vom fi un instrument pentru niste agitatori cu hidden agenda, avem unii fata de altii din start rezerve si nu ne implicam pentru ca una peste alta stim ca nu vom urni nimic. Si cred ca nu e vorba de lasitate aici… de ce sa ma asociez la ceva care din start nu are sanse? Stii vorba aia cu culmea prostiei: sa faci mereu si mereu aceleasi acte dar sa astepti de fiecare data un rezultat diferit. Or fi si lasi printre noi, nu zic, dar mai sunt si altii care nu activeaza din motivele exprimate mai sus.
Orice protest, nemultumire, chiar si educatia, toate incep cu o discutie despre ceva. O dezbatere publica aduce la lumina o situatie pe care altfel oameni din diverse zone o impartasesc fara sa stie unii de altii. Daca nici macar nu discutam despre ce ne afecteaza sau ne deranjeaza, nici nu vom ajunge vreodata sa schimbam lucrurile alea. Nu se vor rezolva numai prin discutie, dar va fi un capat de drum. Parerea mea.
total de acord. problema apare cand discuti si discuti despre x subiecte deranjante si nu se intampla nimic in the end…am cunoscut persoane care erau dispuse sa peroreze pe orice tip de subiect legat de drepturile si libertatile individului dar care baletau printre subiecte fara sa astepte sa se si solutioneze ceva… eu obosesc usor si ca solutie aleg sa ignor. sau sa plec. in australia :))
cred că e mai complicat de atât, dollo. e şi laşitate, şi sentimentul că mai bine nu spui nimic, că nu se ştie ce îţi rezervă viaţa, combinat cu neîncredere în specia jurnalistului şi mai mare neîncredere în justiţie. eu cred că şi oamenii care nu au trăit în comunism sunt obişnuiţi să fie spionaţi şi în loc să se revolte în faţa acestui obicei, se tem.
revin la intrebarea mea, oamenii aia din vest oare cum or fi facut sa-si depaseasca frica?
Pai, la ei nu prea a existat frica. Si asta pentru ca pe de o parte justitia functioneaza iar pe de alta parte legiuitorul si-a facut treaba inca de la primele sesizari.
In Romania nu e nici de una, nici de cealalta. E greu sa faci schimbari dupa ce societatea s-a obisnuit, in ani de zile, cu o anume stare a lucrurilor. Iar asta se vede si in alte domenii.
Dollo iti iubesc mintea. Chestia cu „Bai, Romania sintem noi, cine vreti s-o schimbe” este ca o racheta care decoleaza la jumatate de metru de tine, iti sfarima mintea! Multumesc.
Ada