Nadia a trecut la cele veșnice

Nu s-o fi găsit altă modalitate de a-i scrie numele Nadiei Comăneci pe firma unei clinici, decât între o cruce și o moacă de răposat, fie el și sfânt?

Clinica asta e construită în curtea bisericii Sfântul Spiridon, în apropiere de Piața Națiunile Unite. Cum cobori de pe Calea Victoriei și treci Dâmbovița, pe stânga după pod. La gardul ei cerșea azi o mamaie din Chiajna, destul de rumenă în obraji, cu ochi albaștri senini și figură șireată. Nu cred că avea mai mult de 60-65 de ani și părea destul de aptă de muncă. M-a întrebat cât e ceasul, apoi dacă „n-aveți și pentru mine o pâine?”. I-am zis că n-am, dar am îndemnat-o să intre la biserică să ceară, că doar acolo s-o găsi pâinea lui Dumnezeu. Mamaie s-a apucat să-l bârfească pe popă, că e al naibi, zgârcit, și că i-a cerut și lui o pâine, dar degeaba. „Și ce credeți că mi-a zis, doamnă, să mă înghesui și io cu lumea în biserică, când se dă pomenile. Păi io sunt femeie bătrână, cum să mă înghesui io acolo cu toți țiganii când se dă pomenile?!” Mai bine stă la gard, adică are și ea o demnitate și o vârstă.

M-a enervat și popa și mamaie, așa că i-am întors spatele și am plecat în treaba mea. Când am trecut pe lângă clădire, însă, mi-a atras atenția firma. Oare nu s-o fi găsit altă modalitate de a-i scrie numele Nadiei Comăneci decât între o cruce și o moacă de răposat, fie el și sfânt? Pe bune, femeia aia nici n-a murit, nici n-a avut vreo treabă cu religia/biserica. Dacă tot e să facă acte de caritate, cinste ei, dar nu mai bine desenau pe placa aia de la intrare o bârnă, niște paralele sau cercuri olimpice, un simbol medical ceva? Teocrația asta românească atinge zi de zi cote nebănuite. Mâine poimâine o să învețe copiii la școală că Nadia Comâneci a fost un fel de Maica Teresa a României, care în tinerețe a avut niște rătăciri de nota 00 la un campionat mondial de gimnastică, dar în rest a avut o bogată operă filantropică și evlavioasă.

Etichete: , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Românul s-a născut poet, de aia e mai lent

casca

Când o lucrare unică intră pe mâinile unor muncitori români termenele contractuale devin opționale. Totul în România durează mai mult, zice spaniolul șef de șantier. Dar la final iese o operă brâncușiană, zice inginerul român

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

gabriela petre

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii

Miron Radu Paraschivescu, jurnalul unui comunist fără partid

Miron Radu Paraschivescu

Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă – însemnările unui ratat oarecare din România secolului trecut. Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai