Clinica asta e construită în curtea bisericii Sfântul Spiridon, în apropiere de Piața Națiunile Unite. Cum cobori de pe Calea Victoriei și treci Dâmbovița, pe stânga după pod. La gardul ei cerșea azi o mamaie din Chiajna, destul de rumenă în obraji, cu ochi albaștri senini și figură șireată. Nu cred că avea mai mult de 60-65 de ani și părea destul de aptă de muncă. M-a întrebat cât e ceasul, apoi dacă „n-aveți și pentru mine o pâine?”. I-am zis că n-am, dar am îndemnat-o să intre la biserică să ceară, că doar acolo s-o găsi pâinea lui Dumnezeu. Mamaie s-a apucat să-l bârfească pe popă, că e al naibi, zgârcit, și că i-a cerut și lui o pâine, dar degeaba. „Și ce credeți că mi-a zis, doamnă, să mă înghesui și io cu lumea în biserică, când se dă pomenile. Păi io sunt femeie bătrână, cum să mă înghesui io acolo cu toți țiganii când se dă pomenile?!” Mai bine stă la gard, adică are și ea o demnitate și o vârstă.
M-a enervat și popa și mamaie, așa că i-am întors spatele și am plecat în treaba mea. Când am trecut pe lângă clădire, însă, mi-a atras atenția firma. Oare nu s-o fi găsit altă modalitate de a-i scrie numele Nadiei Comăneci decât între o cruce și o moacă de răposat, fie el și sfânt? Pe bune, femeia aia nici n-a murit, nici n-a avut vreo treabă cu religia/biserica. Dacă tot e să facă acte de caritate, cinste ei, dar nu mai bine desenau pe placa aia de la intrare o bârnă, niște paralele sau cercuri olimpice, un simbol medical ceva? Teocrația asta românească atinge zi de zi cote nebănuite. Mâine poimâine o să învețe copiii la școală că Nadia Comâneci a fost un fel de Maica Teresa a României, care în tinerețe a avut niște rătăciri de nota 00 la un campionat mondial de gimnastică, dar în rest a avut o bogată operă filantropică și evlavioasă.
